Aceeași situație complexă există și în ceea ce privește înrudirea artei cu emoția. Uneori capacitățile de emoționare senzorială ale unora dintre arte au fost apărate de către clerici. Pasiunile crude și lascive au fost, firește, condamnate oriunde au fost întâlnite, fie în artă, fie în afara ei.
          Dar stârpirea pasiunilor era utilă pentru predicatorii unei doctrine militante în virtutea aceleași însușiri care o făcea în alte împrejurări dăunătoare: căci pasiunea înseamnă seducție și forță. Astfel, elocința a fost o artă studiată și practicată cu asiduitate de către primii oameni ai bisericii. 
           Învățătorul creștin trebuia să stăpânească, după Sfântul Augustin, elocvența care să-i permită "să îngrozească, să înduioșeze, să însuflețească și să stârnească". 
 El nu trebuie să fie "apatic, rece și somnolent"(Nicene... Fathers, ser. I, V: II, DESPRE DOCTRINA CREȘTINĂ, traducere Shaw, IV, II, p. 575). Trebuie să știe "să-l împace pe cel dușmănos, sa-l stimuleze pe nepăsător"(Ibid. IV, IV, p. 576)

          Mijloacele artistice ale retoricii adaugă putere de atracție doctrinei adevărate a predicii. Astfel, scopul bun purifică mijlocul pasional, iar elementele estetice precum echilibrul retoric, contrastul și metafora, hiperbola și alte figuri de stil au fost ocrotite de biserică. 
          Însuși Sfântul Augustin oferă justificarea generală a locului ocupat în viață de plăcut, spunând: "Așa după cum adeseori trebuie să inghițim amărăciuni sănătoase, tot aşa trebuie să ne ferim totdeauna de dulciuri nesănătoase. Dar ce e mai bun decât dulceața sănătoasă sau sănătatea dulce?"(Ibid, II, V, p. 577). Aici, moralitatea nu exclude valoarea estetică, ci mai degrabă amândouă sunt tratate ca bunuri complementare. 
          Așadar, interpretarea frumosului ca nume divin nu este chiar atât de simplă. Da. Supremația teologiei obligă sentimentul tradițional al frumosului să vorbească o limbă nouă, însă, la fel de adevărat este și faptul că revendicarea unei noi autorități provoacă punerea în discuție a problemelor. 
          Astfel, în măsura în care creștinismul primitiv a interpretat materia și corpul ca rele și exterioare providenței divine, proprietățile sensibile și materiale ale artei nu au mai fost tolerate. 
          În fond, problema a fost pusă,  vrând-nevrând: ce este la drept vorbind această materie condamnată? Este cumva o umbră? Are o formă? Să fie oare penetrabilă? Când maniheenii au început prin a face din materie un principiu substanțial, pe care l-au plasat în întuneric, sau o mișcare dezordonată, în opoziție cu lumina, binele și ordinea, lupta cu această erezie i-a determinat pe creștini să accepte și fenomenele materiale și sensibile ale universului în turma celor aflate sub cârmuirea divină.
          Ereticul maniheean făcea din Dumnezeu conturul exclusiv al lumii sale, într-atâta era de obsedat de materia concepută ca o substanță rea independentă. 
          Tertullian, bunăoară, replica astfel: Materiei i se cuvine mai multă cinstire sub forma crucii lui Cristos (K. Borinski, op. cit. p. 71). Nu este de mirare ca un părinte captivat de frumusețea trandafirilor și chiar de "o singură floare din gardul viu, o scoică din orice mare (...) o pană de la o pasăre de baltă", să dorească a găsi o oarecare justificare teologică - fie și una austeră - pentru a plasa materia printre lucrurile bune (Tertullian, ed. LOEB, introducere, p. XVI).
        În felul acesta, până la urmă, a devenit o erezie faptul de a i se tăgădui materiei un loc în împărația lui Dumnezeu. 
          Dacă trupul este văzut ca un vas separat de suflet și contrar acestuia, argumenta Chiril al Ierusalimului, atunci urmarea imediată este păgânirea trupului (K. Borinski, op.cit. p. 70).
          Departe de a fi limitată o materie rea, natura cuprinzătoare a divinității era invocată chiar până într-acolo încât să mântuiască oarecum voința rea și obiectul urât. 
          Dar ideea de a include prea mult în divinitate reprezintă și o primejdie pentru gândirea creștină în sensul că dacă excluderea materiei, urâtului și răului de sub suveranitatea lui Dumnezeu îi limitează puterea și devine o erezie, există și riscul ca o integrare atotcuprinzătoare a dumnezeirii să anuleze  caracteristicile distinctive ale răului și urâtului. 
          Necesitatea de a defini precis înțelesul și raportul acestor elemente echivoce devine așadar urgentă. 
          Pentru estetică, problena următoare va fi aceea de a se stabili clar în ce categorii poate fi gândită frumusețea artelor și a naturii, astfel încât să li se poată asigura o poziție suficient de umilă față de adevărul divin și totuși, suficient de distinctă pentru formularea calităților lor caracteristice.