Ion Bălin – Jean pentru prieteni – s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti, judeţul Maramureş. A urmat Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei (1966) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1966-1971). Între 1972-1978 a fost profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet. În anul 1978 pleacă, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu”. Între anii 1997-2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplomatică excepţională.

Cărţile pe care le-a publicat în timpul vieţii sunt: Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă.

Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, 1997); Forme şi operaţii logice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998; Sociologia noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

Moare, din cauza unor afecţiuni renale, la 3 aprilie 2006, la Bucureşti, în etate de 59 de ani.

            Jean era o personalitate care ştia să aprecieze valorile, nu lua decizii influenţate de ce-i dicta inima, de emoţii, de sentimente, lucru ce se poate observa şi prin faptul că el şi-a susţinut teza de doctorat în Axiologie.

            Cultura în genere şi manifestările gândirii sale l-au făcut să explice ceea ce nu ştiau mulţi prin ceea ce ştia el că poate să însemne folosind o imagine complexă de cunoaşterea adevărului printr-o exprimare cât mai fidelă. El ştia să aprecieze frumosul şi binele nu le putea despărţi unul de celălalt considerând frumosul „ca o formă superioară a binelui”[1].

            Considera că manifestările gândirii şi cultura unui om sunt viaţa lui ce îl înalţă ajutându-l să o înţeleagă şi să o trăiască să şi-o facă mai interesantă şi mai frumoasă.

            Pentru el nu poate exista „o viaţă virtuală fără o lume virtuală în care ar fi posibil să trăieşti”[2].

            Era un om spiritual pentru care studiul Bibliei a fost o întâlnire a sa cu sufletul divin, cu ajutorul lui Dumnezeu sau cu mâna Sfântului Duh prin care se pot explica miracolele vieţii. El spunea că lumea nu poate fi înţeleasă fără Dumnezeu pe care îl simte la tot pasul şi îl ajută să gândească să simtă logic şi că păcătuieşte pentru că-i om şi omul poartă durerile păcatului originar, iar: „O ştiinţă fără conştiinţă, altfel zis, fără afirmarea mitică a unei speranţe ar marca declinul definitiv al civilizaţiei noastre”[3].

            Spunea şi credea că Hristos este singura cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu, spre adevăr, spre mântuire, spre existenţă fericită, spre iertare, spre viaţa veşnică şi singura cale prin care ne putem cunoaşte cine suntem, chestiune înţeleasă de toată lumea. Acest lucru îl explica spunând că tot ce se întâmplă este sub întreaga gândire şi voie a lui Dumnezeu, în afară de ispite şi de mirajele vieţii.

            Omul are nevoie de acea armonie a desăvârşirii morale care să-i aducă pace în inimă, liniştea sufletului şi sentimentul de bine şi de rău, de drept şi de nedrept.

            Găsea uşor soluţii la problemele de credinţă care-i frământau pe cei cu care discuta fără să ţină seama că le convine sau nu deoarece „magia şi misticul nu seamănă între ele” şi e ridicol să spui că Dumnezeu nu se bucură, că este trist şi îl face pe om numai să sufere.

            Jean nu era un sfânt. Era un om care păcătuia la fel ca mulţi dintre noi, poate mai mult, dar recunoştea că Dumnezeu l-a înzestrat cu acea gândire logică pe care o avea şi în mod deosebit cu o memorie pe care puţini o au, iar în ceea ce priveşte uitarea se poate spune că pentru el nu exista cu toate că spunea de multe ori: „Omul prost nu are ce uita. Trebuie să ştii ca să ai ce uita!”.

            Nu o dată mi-a fost dat să ascult discuţiile lui Jean prin care aprecia valoarea a doi mari filosofi ai zilelor noastre, generozitatea, competenţa şi deschiderea lor în abordarea impresionantă a altor probleme culturale. Întotdeauna păstra admiraţie pentru academicianul Alexandru Surdu şi pentru profesorul universitar doctor Andrei Marga pe care îi stima şi a încercat să-i cunoască foarte bine pentru a le înţelege gândirea deoarece ei „l-au inspirat într-o manieră durabilă şi precisă”. El vedea la aceşti valoroşi filosofi ai zilelor noastre acea aspiraţie la libertate şi demnitate ce se poate realiza punând accent în mod prioritar pe idealul intelectual, social şi mai ales pe cel moral.

            Se ştie că Jean citea mult şi cerceta cu aviditate tot ce se publica, aşteptând momentul să treacă de la lectură la opţiune prin întâlnirile cu cei doi „valoroşi filosofi ai timpului”, întâlniri ce le aştepta cu mult drag. Mereu discuta despre ei apreciindu-le faptele relevate şi explicaţiile cele mai plauzibile care până atunci erau insuficient cunoscute de el. Discutam mult despre Kant, Hegel, Blaga şi Eminescu, manifestând mult interes pentru filosofie, logică şi literatură, încercând mereu să escaladeze cele mai înalte culmi ale gândirii universale fără să fie stârnit de uimire şi neîncredere. Cărţile erau pentru el sursa de inspiraţie din care obţinea informaţiile precise ce lăsau o profundă amprentă asupra gândirii sale cu care dezlega enigmele respingând soluţiile egoiste, fără să se îndepărteze de realitate.

            Raţia de lectură zilnică era mai importantă ca hrana, îmbrăcămintea şi distracţia, iar atunci când venea târziu acasă era în stare să nu doarmă până nu-şi termina de citit ceea ce şi-a propus. Este interesant că nu uita nimic din ceea ce citea, cu toate că era greu să afli dacă a uitat ceva, „atât de multe ştia”.

            Era imposibil să nu vorbească despre glia satului natal, cu valenţe extraordinare, ce are rolul vieţii însăşi, ajutându-l să o înţeleagă, să o trăiască cu multe legături şi termeni de comparaţie, încercând să fie un spirit simplu, un geniu cu un spirit foarte simplu.

            Jean era înrădăcinat într-un pământ, într-o comunitate şi într-o lume spirituală a satului natal, fără să fie indignat că de aici şi-au luat seva rădăcinile adânci ale gândirii sale cu care desluşea vălul misterelor, ajutat fiind mai ales de lecturile sale şi de prieteniile de tinereţe. El iubea muzica uşoară şi populară pe care nu le savura în surdină, considerându-le un limbaj şi o creatură a sufletului, o sursă de „Lumină, Iubire, Viaţă”.

            În sărbătorile Crăciunului mergea la colindat cu grupurile de băieţi din sat, îmbrăcat într-un autentic costum ţărănesc confecţionat de mama sa care era un adevărat maestru în ale ţesutului şi cusutului straielor ţărăneşti. Purta la sărbătoare costumul ţărănesc tradiţional din satul natal (Călineşti, Maramureş) recunoscându-i eleganţa sobră prin care răzbat elemente de caldă vioiciune concretizate în linia de ansamblu a costumului şi prin armonia decorativă, apreciind caracterul său original cu elemente specifice pe care nu le întâlnim în alte zone. Costumul lui ţărănesc era format din cămaşă albă, scurtă, cu mâneci lungi, foarte puţin ornamentată; vara purta gatii (izmene) largi şi lungi până la mijlocul gambei, iar iarna cioareci albi din ţesătură de lână şi „lecrec” tot din ţesătură de lână. Pentru oraş, mama sa a ţesut în mod special pentru el un material din lână (pănură) cu belciugi (bucle) pe care l-a cusut asemenea unui palton, o haină elegantă ce atrăgea privirile celor din jur. Purta cojoc specific zonei şi se încălţa în cizme de piele cu tureac.

            Avea o inteligenţă ascuţită care îl făcea să iasă întotdeauna victorios în lansarea unor ipoteze originale legate de timp, mediu şi activităţile spirituale, afirmând că: „Reprezentarea simbolică nu se poate niciodată confirma prin reprezentarea pură şi simplă a ceea ce ea semnifică”. Spunea că oamenii să fie fericiţi că pot să cunoască viaţa, că au idealuri, că nu pot exista în afara memoriei şi că simt frumuseţea vieţii. El iubea ţăranul înţelept şi se ferea de „intelectualul antiintelectual” pe care îl considera o „naştere eşuată” deoarece corpul lor uman nu este şi locaşul omului spiritual, este „un fel de element al cimitirului morţilor vii”.

            Simbolurile scumpe ale imaginaţiei sale bogate şi intuiţiile sale spirituale scot în evidenţă particularităţile propriei gândiri marcate permanent de „condiţia verbală a literaturii” ce exprimau întotdeauna vrajă şi încântare croindu-i „drumul sufletului” său.

            Aventurile sale intelectuale şi imaginaţia sa bogată îl făceau un individ original, plin de viaţă, care spunea ceea ce gândea fără a se teme să fie denunţat, motivând, mai în glumă, mai în serios că afirmaţiile sale sunt „noi descoperiri filosofice”.

            Era un iubitor de cultură şi de limbă românească elevată a cărui scrieri erau pline de originalitate extinsă şi în comportamentul său pentru a deveni cât mai uman, lucru ce ne trimite să strângem toate informaţiile utile despre el pentru a-i scoate în evidenţă legătura sa cu mediul intelectual şi social, pentru a-i regăsi ecourile din viaţa şi gândirea sa prezentând anumite simboluri ale imaginaţiei şi unele dintre particularităţile gândirii sale.

            Acestea sunt câteva dintre consideraţiunile ce am intenţia să le dau asupra prieteniei cu „filosoful cel mai valoros pe care l-a dat Maramureşul Voevodal”, o prietenie cu caracter special pe care o preţuiesc mult şi este imposibil de uitat deoarece dacă aş uita-o „posteritatea ar deveni o ingrată”. Valoarea acestei prietenii are la bază „raţiune şi necesitate” şi se extinde până dincolo de graniţele morţii, într-o zonă unde nu ne mai întâlnim cu spaţiul şi cu timpul, cu forţele de gravitaţie, cu diverse formule de compromisuri şi de convieţuire şi cu cei ce nu ţin cont, nici, cel puţin, de „spiritul ştiinţific şi de darurile logicianului”.  

[1] Ernest Stere, Artă şi filosofie, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 33.

[2] Ion Bălin, Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, Bucureşti, 1995, p. 146.

[3] Idem, p. 148.