În măsura în care teoria susținută  de  mișcarea clericală conform căreia religia spirituală este degradată de încercarea de-a o face inteligibilă ochiului exterior, asemenea enunțuri și mișcări caracteristice filosofiei medievale crează condițiile ca teoria estetică să să fie exclusă din paginile ei, însă o investigare mai aprofundată în scrierile clericilor complică luclurile. 
          Natura umană recalcitrantă a părinților bisericii, precum și familiarizarea lor, întâlnită destul de frecvent, cu literatura și filosofia clasică, i-au dus înspre găsirea unor temeiuri ingenioase pentru apărarea acelor arte și frumuseți pe care, în alte împrejurări, conștiința lor i-ar fi silit să le repudieze. 
          Acești gânditori se aflau în miezul unui conflict, precum oamenii sfâșiați între virtuți și vicii, sau sufletul nemuritor între îngeri și diavoli, la nivelul picturii și epicii medievale. 
          Astfel, Sfântul Augustin, bunăoară, nu s-a rezumat la simpla aserțiune că poezia și pictura sunt o minciună fastuoasă, ci, printr-o complicată dialectică, a reușit să smulgă ghimpele caracterizării abuzive, aflând în ficțiunea poetică un anumit soi de adevăr. 

         Falsitatea a fost definită de el drept o similitudine simulată: "falsul este ceea ce pretinde a fi ce nu este sau tinde a fi ce nu este".
          După el, falsitatea se împarte genetic vorbind în: amăgiri produse de natură și-n amăgiri produse de ființele vii.
          La rândul lor, amăgirile produse de viețuitoare se subdivid în: amăgiri practice, deliberate și în amăgiri din rațiuni de amuzament. În această ultimă subdiviziune, Sfântul Augustin a prins poezia, comedia, gluma și mimii. 
          Deși false, într-un anumit sens și, ca atare, susceptibile de osândirea bisericii, aceste ficțiuni artistice erau însă prezentate ca relativ nevinovate.
          Augustin le-a atribuit nu numai caracterul agreabil și inocența, dar și un gen paradoxal de onestitate. După el, operele de artă tind să fie ceva ce încă nu pot fi pe deplin.
          Un om pictat nu poate fi omul viu complet către care pare să aspire natura picturii, iar comedia nu poate fi decât personaje în acțiunea pe care o mimează și pe care se străduiesc oarecum s-o "realizeze". Însă voința inventatorului acestor funcțiuni este subordonată unui adevăr pentru care spectacolul amăgitor este un instrument necesar. 
          Voința inventatorului îl face pe actorul Roscius, trebuie să o admitem, o falsă Hecuba, dar, pe de altă parte, voința inventatorului face din el un adevărat actor tragic, și aceasta îi era intenția primară. 
          Din aceste considerații, Sfântul Augustin trage concluzia că opera de artă este adevărată tocmai prin genul ei particular de falsitate și că artistul nu poate fi onest față de sine însuși și nu-și poate îndeplini scopul decât dacă într-un9 anumit sens este un creator de minciuni. 
          Cel ce nu este un fals Hector nu pote fi un actor tragic adevărat, iar imaginea unui cal nu e adevărată decât dacă este un cal fals, apoi, reflexul unui om în oglindă trebuie să fie cu necesitate un om fals pentru a fi o imagine adevărată (SOLILOCVII, II, Vezi K. Svoboda, L'ESTHÉTIQUE DE SAINT AUGUSTIN ET SES SOURCES, Brno, 1933, pp. 50, 51. Întreaga prezentare a lui Augustin este în mare măsură datorată acestui studiu savant).
          Astfel, forța rezistenței morale îl împinge pe Sfântul Augustin să reflecteze mai adânc asupra naturii ficțiuni artistice. 
          În alt pasaj, el stabilește o distincție clară între minciuna crezută, cum ar fi erezia maniheenilor, și "suspendarea voluntară a neîncrederii" în cursul lecturii povestirilor și versurilor. 
          "Deși recitim uneori pasajul cu Medeea zburând, totuși nu-i susținem adevărul și, deși îl auzeam cântat, nu îi dădeam crezare: dar în aceste închipuiri (ereziile maniheene n.n.) mi-am pus toată credința (CONFESIUNI, III, VI, ed. LOEB, p.119).