După Ecaterina, ea numindu-se a fi cea de-a doua dintre cele cinci fiice ale boierului Gheorghe Burcă, îi vine rândul la căsătorie Lucreţiei. Leat cu cumnatul său Nicolae, bărbatul Ecaterinei,  “Creaţa” (născută în 1882), apelată aşa de către fraţi, are în grijă a desăvârşi căsătoria sa cu senatorul Radu Pancu (născut în 1881), eveniment care  va fi deopotrivă prielnic reîntregirii vremelnice a marei familii.
Sprijinindu-şi cu grijă aşteptările pe bucuria revederii, Nicolae Titulescu şi soţia sa Ecaterina părăsesc Bucureştiul din vreme, dornici a adăsta mai mult în propria casă din Ungurei, care de-abia acum, după trei ani, se cheamă a fi terminată (construirea conacului Titulescu din Ungurei durează trei ani 1907-1910).
Căzut în unire şi cu dorinţa săvârşirii unor acte caritabile, “conu’ Nicu”, aşa după cum îi zic ţăranii, dovedeşte lăudabilă dispoziţiune a vărsa la bugetul şcolii din satul copilăriei sale, care fiinţează chiar lângă castel, pe o bucată de pământ donată de boierul Gheorghe Burcă, o sumă de bani îndestulătoare pentru rechizite şi alte trebuinţi de dotare.

Cuibărit în propria mulţumire, după ce-şi termină misia la şcoală, Nicolae alunecă în desfătare, când însoţit de învăţător până la poartă, aruncă o ocheadă peste gard, la a sa casă. Sistemele de boltire în stil brâncovenesc, specific Palatelor Potlogi şi Mogoşoaia, de numele cărora mulţi cunoscători îşi leagă admiraţiunea, nu cad în nepotrivire cu stilul renascentist italian, tradus în construirea de loggie, ornamentică florală, vrejuri şi frunze sculptate în piatră, şi nici cu motivele de factură orientală, care se regăsesc la interior, în picturile de pe pereţi.
Pentru ca sobrietatea zidurilor exterioare să nu coboare privirile, proprietarul, în persoana căruia este Titulescu, a avut în grijă a încropi o insulă verde, formată din câteva specii de conifere, plantate printre splendide tufe ornamentale, cărate tocmai din ţări mediteraneene. Dintre multele flori, fala aleilor o face numărul mare de trandafiri, al căror parfum creşte sănătate, până şi trecătorilor de pe drum.
Îmbătat de miresme, voind a le secătui dintr-odată, Nicolae Titulescu se opreşte în faţa castelului, încercând a-şi organiza bucuriile, răsărite cu ocaziunea reîntoarcerii în curtea copilăriei sale. Multipli unităţii de măsură cu care îşi măsoară acum timpul, sunt pe rând: frumuseţe, frumuseţe şi iar frumuseţe!... Între decorul horticol şi pavimentul aleilor, întins până la treptele casei, apreciează că nu fiinţează ruperea, ba din contră, luate împreună, sporesc rafinamentul aşezării. 
La interior, de plafoanele marilor încăperi, atârnă lămpi masive din metal, cu reliefuri florale stilizate. Pe o parte din pereţii luminaţi natural, fotografii, tablouri şi gravuri de Theodor Aman sunt aşezate în armonie cu tapiserii, care închid scene de viaţă. Alternanţa faianţelor şi sticlelor colorate, puse la locul lor pe primele două nivele, aprind o dragoste de viaţă de invidiat. Nu întămplător, dormitoarele şi biroul de lucru au fost aşezate la etaj! De pe terasa  semirotundă, panorama văii Dorofeiului unită cu cea a râului Vedea, înmulţeşte confortul pe care tânăra familie Titulescu, îl resimte în acest loc binecuvântat. Pârâul de sub coastă, curge în felii, gângurind o desfătare neatinsă nici de Sena şi nici de Dâmboviţa, pe cheiurile cărora Nicolae s-a plimbat deseori. Dar aici, nu este nici în Paris şi nici în Bucureşti... Este în satul Ungurei, judeţul Olt, din România!
Nicolae şi soţia sa Caterina se simt învioraţi de această feerie, nu şi delăsători! Problemurile pe care le-au ales a le rezolva cu ocaziunea acestei reveniri în casa proprietate personală, trebuie duse la capăt, în ordinea priorităţilor. Este drept că se întâmplă să apară şi fapte neprevăzute, dar asta nu izbuteşte a le tăia avântul, mai ales că sunt dintre acelea care nu le strică plăcerea. 
Într-una din zilele cât au rămas la conac, conu’ Nicu a promis a cununa împreună cu soţia sa, pe familia vecină Gheorghiu, adresându-le tinerilor însurăţei, în calitate de naş de baştină, o rugăminte hazlie:” Să faceţi un băiat şi să nu-l daţi decât la drept!” În fapt, familia Titulescu, începând de la răposatul Iconomu şi până la nepotul său Nicolae, se poate lăuda cu o performanţă, rar întâlnită într-o comunitate: pe aproape jumătate dintre locuitorii satului Ungurei şi i-au făcut fini! 
Faptele naşilor sunt măreţe, cu atât mai mult că nu-i trădează pe cei cărora “le-a ţinut foc la spate”. Îi ajută cu cele trebuincioase şi îi adună pe lângă ei, îngrijindu-se a le face traiul mai lesnicios. Le dă slujbe mărunte, în potrivire cu darurile lăsate lor de Dumnezeu. Acum, servitoare la castelul lui Nicolae Titulescu este Rada Stângă, fosta sa doică, pe care familia sa nu a îndepărtat-o, după ce el a plecat la Paris. Bărbatul acesteia, Florea Stângă, are o slujbă cu şi mai mare responsabilitate, este administratorul moşiei Corneliei, sora lui Nicolae, devenită Nenişor, după căsătorie. Dobre Stângă, frate cu Florea, este binecunoscutul vizitiu, al doamnei Maria Titulescu şi mai pe urmă, al lui Nicolae şi Ecaterinei. Sufragioaică şi jupâneasă la conacul lui Nenişor este Maria Micică, iar logofătul familiei Titulescu este Iancu Mândroc. Acesta din urmă este un personaj cam ciudat, speriat de drumul neumblat pe care i se cere să meargă. 
Uns de curând în această funcţiune, Mândroc are obligaţiunea de a socoti veniturile rezultate de pe exploatarea întinselor moşii ale familiei care l-a angajat, cât şi cheltuielile care se fac din aceşti bani. Este foarte adevărat că stă prost cu adunările şi scăderile, dar bucuria că viaţa a fost cu el mai darnică decât cu alţii, îl pune pe zor. Primeşte catastife noi de la boier Nae, după cum îi zice el stăpânului, şi promisiunea de a fi ajutat de doamna Ecaterina, atunci  când s-o-ntâmpla să nu le mai dea socotelilor de capăt. 
Adevărul este că Iancu Mândroc, fost alergător la curte, a fost învăţat să scrie şi să citească tocmai de această minunată doamnă, care nu s-ampiedicat de grija, că ea aparţine unei alte lumi, în gândirea unora, fără slăbiciuni pentru cei săraci. De când a ajuns logofăt, Iancu Mândroc a început a-şi lega nădejdiile de o viaţă mai lesnicioasă. Gologani pentru cheltuieli mărunte i se găsesc mereu în pozânare, şi are a-i mulţumi domnului Nae că l-a ajutat să-şi lichideze toate datoriile. A mai prins un obicei bun de la stăpânul său şi nu vrea a se mai lepăda de el, pe motiv că rodeşte cumpătare: scrie într-un catastif personal şi ăsta la rându-i primit în dar, tot ce se cheamă cheltuială sau împrumut.  
Pentru conu’ Nae, o aşa preocupare a făcut istorie. Cei apropiaţi ştiu că are deja mai multe carneţele, care îşi au locul lor în sertarul biroului, la o adică putând reconstitui file din trecutul său. Când merge la cumpărături, Nicolae Titulescu este de-a dreptul amuzant. O ştiu cel mai bine, familia sau prietenii care îl însoţesc! Niciodată nu este prea hotărât şi deseori se lăcomeşte, numai pentru a da satisfacţiune comersanţilor.
Pentru apropiatul eveniment căruia îi datorează revenirea la Ungurei, nunta cumnatei sale Lucreţia Burcă, Titulescu i-a oferit secretarului său Nicolae Ottescu, o adevărată reprezentaţiune. Toţi au învăţat, că nu-i place să meargă singur la cumpărături şi că deseori tânjeşte după o părere în plus, care să-i întărească interesul pentru cumpărarea unei anume mărfi, pe care şi-o doreşte.
Disciplinat, înştiinţat cu o zi înainte, Nicolae Ottescu vine pe strada Manea Brutaru, nu mai devreme de ora fixată de Titulescu, oră care multora le-ar putea părea târzie. Prima prăvălie în care intră este cea a comersantului Ciobanu, de pe Calea Victoriei, peste drum de Palat. Cunoştinţe vechi, Nicolae Titulescu îi vorbeşte celui de la tejghea, cu multă vioiciune:
-Dă-mi te rog un kilogram...., ba nu, dă-mi cinci kilograme de cafea!...
-Să nu vă dau mai bine un săculeţ de douăzeci şi cinci? a întrebat comersantul, nu fără interes. Am o cafea minunată!
Nedorind a-şi supăra şeful, Nicolae Ottescu a ridicat din umeri, atunci când acesta l-a privit numai, neîndrăznind a-i cere părerea, cu voce tare. 
Impresionat de figura îngrijorată a proprietarului de prăvălie, Titulescu şi-a revenit repede din surprindere:
-Bine, dă-mi  un săculeţ!
După cafea, lista cumpărăturilor alimentare s-a lărgit şi clientul s-a încăpăţânat a-i face pe plac vânzătorului, în tot ceea ce i-a cerut. 
Minte cu alcătuire aleasă, Titulescu stârneşte cu atât mai mult amuzamentul, cu cât se bâlbîie în faţa unor oameni mărunţi, puşi la cale doar de ale lor scopuri comerciale. Încă n-a-nvăţat să spună “nu” şi asta îi dă un farmec, vindecător de supărări.
De la prăvălia lui Ciobanu, Titulescu şi secretarul său Ottescu fac  numai câţiva paşi pe Calea Victoriei şi intră în croitoria “La Perlmutter”, dorind a comanda un costum, în care să se îmbrace la nunta Lucreţiei. Are acasă cel puţin şaizeci de costume şi cu toate acestea, vrea ca hainele de pe el să miroase a nou, atunci când se va oficia marele eveniment din familia soţiei sale. Dacă privind cafeaua, Ottescu l-a înţeles cât de cât, pentru că este o marfă consumabilă, în privinţa îmbrăcăminţii se străduie a nu se arăta mirat. Pe lângă atâtea costume de haine, Nicolae Titulescu mai are şi vreo zece pardesiuri, paltoane vreo cinci, pălării, flaneli, veste de lână, fulare, pijamale şi halate groase, nenumărate. Este cum s-ar spune, un împătimit al îmbrăcăminţii, dovadă nerăbdarea cu care dă comanda croitorului:
-Ia-mi măsură pentru un costum maro, din stofa pe care o ai întinsă în vitrină!
-Am stofe mult mai frumoase, abia aduse din vamă!... îl întâmpină cu alte oferte, croitorul guraliv. Un costum gri cred că ar prinde la fel de bine tenului matale sau, ce părere ai de unul bleumarin, e culoare elegantă, o poartă mai ales bărbaţii sus-puşi!...
Nu de puţine ori Titulescu a recunoscut, că greu îşi stăpâneşte tentaţia de a cheltui, şi ziua de astăzi este una din acelea de risipit banii. Mulţi din aceşti gologani îi vin de la moşia din Ungurei, başca salariul de profesor şi onorariile de avocat.
Înduplecat de cel care roieşte pe lângă el, Titulescu îi face hatârul, comandând câte un costum din fiecare culoare. Acrobaţiile sale de dărnicie îl minunează din nou pe secretarul care-l însoţeşte, mai puţin pe croitorul cu fler, învăţat a dibui slăbiciunile cumpărătorilor. Părând foarte preocupat de toate detaliile, obligatoriu de urmat de către cel care îi ia măsuri, profesorul-avocat ţine minte a da un sfat lui Ottescu, la o întrebare încă nepusă:
-Nu-mi număra hainele pentru a socoti cât sunt de bogat!... Află mai degrabă ce-mi hrăneşte lesnirea, încât toţi nevoiaşii izbutesc să ajungă la înţelegerea mea. Adevărul de-l vei afla, trece-l pe sub nasul invidioşilor, şi adu-le sfârşit boalelor grele care-i bântuie. De ţi se va cere, spune celor care se uită printre garduri, că Titulescu nu crede în bogăţie!...


Această proză este un fragment din romanul aflat în lucru ”MATRICEA UNOR NELINIȘTI” - dedicat vieții diplomatului NICOLAE TITULESCU și a încă două generații ascendente lui. Acțiunea din acest fragment se petrece în anul 1910, când viitorul mare diplomat revine în satul copilăriei sale, împreună cu soția sa Ecaterina (Caterina), la conacul proprietate personală, tocmai terminat.

Notă: toate numele proprii de oameni și locuri, inclusiv porecle sunt autentice, iar vocabularul corespunde în cea mai mare măsură acelei epoci de început al secolului XX.