„Dragostea de tine
(Ioan Romeo Roșiianu)

Dragostea de tine și de dus
m-a ținut cu inima curată
jur că uneori înspre apus
te visez mereu ca altădată

dragostea de tine și cuvânt
îmi aduce-acum încă o noapte
astăzi voi ademeni un vânt
într-o margine de liniște și carte

dragostea de tine și nisip
am ascuns-o-n infinit de șoapte
în clepsidră n-a rămas nimic
nici măcar bănuțul pentru moarte

dragostea de tine și de dor
m-a purtat pe aripi mai mereu
simt că-ntr-o amiază am să mor
șicanându-mă cu bunul Dumnezeu

dragostea de tine și înalt
mă strivește azi în calendare
sfinții toți și locul de mormânt
îmi sunt astăzi singura cărare

dragostea de tine și de dus
m-a ținut cu inima curată
jur că uneori înspre apus
te visez mereu ca altădată

dragostea de tine și de cânt
e tăcerea ce mă ține-n viață
vreau să-ți amintești curând
fericire nu găsești la piață.”

      De la incantație la revelație, Ioan Romeo Roșiianu ne poartă printr-un labirint liric unde iubirea e mai mult decât sentiment – e destin, memorie, revoltă și rugăciune. Poemul „Dragostea de tine” nu este doar o mărturisire de dragoste, ci o pledoarie profundă pentru forța transfiguratoare a acestui sentiment. În poezia „Dragostea de tine”, Ioan Romeo Roșiianu construiește un univers liric profund, în care iubirea este mai mult decât o emoție: ea devine drum, înălțare, suferință și chiar mântuire. Versurile curg ca o incantație sacrală, o rugăciune repetată și interiorizată, menită să păstreze vie prezența unei iubiri care transcende timpul și realitatea concretă. Lirica lui Roșiianu este învăluită într-o aură ritualică, ca un fel de liturghie interioară în care iubirea devine singurul adevăr posibil. Când iubirea e drum și curăție – „Dragostea de tine și de dus / m-a ținut cu inima curată” – aici se deschide poarta spre un spațiu intim, spiritual, unde iubirea nu e doar trăită, ci venerată. Este însoțitoare de drum, alinare și motor existențial. Nu e efemeră, ci parte din arhitectura interioară a ființei. Clepsidra uitării și absența sensului răstoarnă ordinea firească a lucrurilor: „n-a rămas nimic / nici măcar bănuțul pentru moarte”. În lipsa iubirii, nici moartea nu mai are sens, nici ritualul nu mai consolează. Aici, iubirea se intersectează cu moartea, dar într-un mod subversiv – moartea nu mai are putere ritualică, pentru că iubirea o depășește, o transcende. Totul se volatilizează într-un infinit de șoapte, iar timpul devine o mare în care sensul se dizolvă. Această inversare a rolurilor arată că poetul nu se teme de moarte ca finalitate, ci de uitare. Iubirea devine instrumentul salvării de la anonimatul cosmic. Versul „șicanându-mă cu bunul Dumnezeu” este tulburător prin familiaritatea sa. Dumnezeu nu mai e instanța supremă, ci partener de dialog interior, uneori provocat, alteori refuzat. Poetul se află într-un conflict tandru cu divinitatea, un semn clar al unei căutări profunde de sens. Iubirea și credința se întrepătrund, dar nu în echilibru – ci în tensiune. Poetul nu își găsește liniștea nici în lumea de aici, nici în cea de dincolo, pentru că iubirea pierdută continuă să-l bântuie. Între tăcere și piață – fericirea care nu se vinde din finalul poemului aduce o observație incisivă: „fericire nu găsești la piață”. E o metaforă a desacralizării moderne – în era consumerismului, fericirea nu este marfă. Ea se regăsește în memorie, în vers, în tăcere. Dragostea se transformă în „cânt”, în act de creație și supraviețuire.
„Dragostea de tine” este un poem despre iubire ca act de rezistență poetică. Nu despre o iubire cotidiană, ci despre una care trece dincolo de cuvinte, timp și moarte. E o poezie care nu se citește, ci se trăiește. Poemul este o elegie a iubirii care nu moare, o mărturisire poetică despre sensul profund al existenței. Roșiianu transformă fiecare vers într-un gest ritualic, reconfigurând iubirea ca singura certitudine într-o lume fragmentată. Nu avem parte de o iubire concretă, ci de una cosmică, eternă, ce se răsfrânge peste timp, cuvânt și moarte.



În tăcerea ta mă regăsesc
(Lidia Popa)

Dragostea în sine — n-a fost joc, 
a fost altar și semn de plecare, 
mi-ai pus în suflet un lung monolog
despre ce-nseamnă să fii răbdare.

Mă-nvârte clepsidra fără glas, 
nisipul e viu când te rostește, 
și tot ce-am fost, și tot ce-a rămas 
e-un vis cu lumină ce mă pălește.

Mi-am scris rugăciunea într-un colț de vânt, 
Dumnezeu a zâmbit confuz și tăcut, 
am pus iubirea în cuvânt 
dar cuvântul a ars și s-a pierdut.

Te-am căutat în piața de sens, 
printre zâmbete ieftine, ce se vând, 
dar tu erai în versul intens 
care se naște doar când plâng.

Nu te-am uitat, nici n-am să pot – 
ești un cântec ce nu mă lasă, 
și-n fiecare zi, în fiecare anotimp 
dragostea ta îmi e viața aleasă.