MAMA, CONDIȚIA VIEȚII UMANE...

Viața e o călătorie necunoscută, trecătoare,
Un abis etern, ce mă surpinde în culoare,
Prin ființă măiastră ce spiritu-mi plăpând în pântece a purat
Și în prologul propriei povești primii pași mi i-a îndrumat.

Mama este o muză iubitoare, 
Ce mă armonizează prin povețe protectoare
Și pe suava icoană m-a călăuzit spre a o cinsti,
Precum un pripernicit gândăcel regina și-ar sluji.

Mama este negreșit o alifie ajutătoare,
Ce condeiul mi l-a așezat în mâna-mi abătută și, înțelegătoare,
M-a sprijint a înțelege și a regăsi unicitatea și puitatea de a fi

A oricărei vietate în drumu-mi luminat aș întâlni.

Mama-i un pic, dar e de toate,
O binecuvântare și-o alinare pe poteca visătoare,
O făptură firavă ce mereu m-a îndrumat și m-a consolat. 
Mama e o geneză tainică a Universului frumos creat.


VARA, INTENSIFICATOR AL INSPIRAȚIEI

Hârtia așteaptă revelația
unui suflet pueril, ce harul
oferit de Creatorul absolut
s-a estompat, s-a scurs
în spațiul teluric, monoton,
precum zăpezile apocaliptice
se topesc, se diminuează.

O lumină jucăușă 
îmi încântă privirea istovită 
de neantul alb al peisajului iernatic
și de astenia primăverii nevrotice
ce forța creatoare o slăbesc.

Roata galbenă îmi zâmbește juvenil, 
iar sufletu-mi tresare
dintr-o aparentă latență. 
Când roata galbenă mă zărește,
forța creatoare mi-o sporește, 

iar când norii o ascund,
măiestria artistică încremenește.

În juru-mi zăresc numeroase flori
și simt călduri intensificatoare
de forțe creatoare, 
iar inima-mi dansează în piept.

Apuc în grabă micuțul stilou
care în fiecare călătorie artistică
m-a însoțit întotdeauna
și înțeleg că lumea-ntreagă 
s-a trezit, s-a regenerat,
iar minunata vară m-a impresionat
și tainicul har poetic mi-a amplificat.



ASPIRAȚIE EFEMERĂ

Și strig, și meditez
și perle reci se desprind
din ochii mei firavi
și se preling pe mâinile
ce-mi ascund mii de fluturi lăuntrici.

Și lupi, și corbi aud pășind
în pustiul înconjurător
și vai! universul mă presează, 
iar văzduhul infinit varsă
nemeroase cristale concomitent cu
revolta interioară din spritu-mi juvenil.

Și lumea este o sferă de fluturi
ce zboară bezmetici 
și-n cer, și-n mine.
Unde te-ai ascuns, 
dulce floare de-nu-mă uita,

viitor trecut, menire a ființei mele?

Și strig, și plâng
și simt cum ai dispărut,
te-ai estompat, te-ai diminuat
într-o mare de tăcere,
dar, Doamne, îndrumător al aspirtațiilor stinse, 
trimite unui simplu efemer
o rază, o epistolă, o îndrumare
ca să realizez 
că idealul absolut 
tainic înflorește-n sufletul-fântână.




LIBELULĂ

O libelulă mică, neînsemnată
se plimba visând, cântând
și se lăsa purtată prin văzduhul argintiu
de briza străvezie ce aduna
mulțimea de raze ale astrului celest.

O libelulă mică, pipernicită
hoinărea sedusă de ale sale reflexii nestingherite,
iar celelalte insecte o criticau necontenit, 
de a sa pulbere strălucindă se mirau, 
însă nu înțelegeau talentul ei nebănuit,
unicitatea.

O libelulă mică, efemeră,
măiestrie curată, neînțeleasă, 
profunzime nedescoperită, 

o artistă neîmplinită,
cu o puritate sufletească nepătrunsă
nici de fluturașul cel colorat și pueril,
nici de albina protectoare, 
nici de ființa umană puțin înțelegătoare.

Cum ai putut tu, Doamne,
să creezi o ființă minimală atât de secretoasă?
Din ce fel de humă ai compus
trupu-i albastru ce un rost pe lume n-are?
Deși irepetabilitatea se găsește în orice specie călătoare.