AMURG ALBASTRU

Amurgul iminent mă întrevede la un mal,
trimițându-mi o lumină pentru a zvâcni
din visul apocaliptic ce sugera 
o poveste de iubire pasională risipită
pe aripile corbului ce se-ndepărta.

Incertitudinea în chipu-mi pueril răsare
și parcă simt apa în spinare.
Văzduhul infinit se înnegurase,
afară de o pată albă, selenară ce zâmbea.

Brusc, mă-ncălzește o strălucire
ce-mi readuce în fire bucurie,
iar în ochii-mi firavi se arată exaltare, 
surprinsă la tărm, lângă mare.

Lumea concretă nu înțelegea
că un călător privea în zare 
și gândea cum artistul devine

un necunoscut și pentru sine.

Nici marea zbuciumată din depărtare
nu-i oferea o pildă verbală
și-o alifie spirituală.
Doar o steluță simțea mâhnirea 
ce o trăia un poet nedescoperit,
admirând pe o coastă amurgul albastru.


PEISAJ IERNATIC

Privesc nevrotic pe fereastră,
zăresc un înger de zăpadă
ce să grăbește a alunga
măiestria cromaticii agasante.

Pășesc în taină pe spuma infinită,
iar sufletu-mi încremenit tresare
observând o pată de culoare,
sânge, așternut pe abisul mohorât.

Același corb nemaivăzut de-o vreme
mă întrevede în pustietate.
El apare și dispare, 
omagiind universul întreg, încremenit.

Spiritu-mi caută erosul uman
într-un spațiu tanatic monoton
ce se-ntinde peste mine, peste lume,
peste lacul înfricoșat de reflexia selenară.


ZBUCIUM LĂUNTRIC

Zbuciumul lăuntric mă cuprinde,
Cuțit în inimă îmi înfinge.
În spirit ludic spiritu-mi percepe lumea, 
Iar trupul cufundat în pasiune îmi ascunde viziunea.

Viața mi-e o simfonie, 
Învăluită sub o negură de melancolie.
Timpul se scufundă în tăcere
Și viața se scurge ca o ușoară adiere.


PARADOXUL UMAN

Nu știu ce zic,
Căci vorba mi-e nesfârșită, 
Atunci când trupu-mi se scufundă în tăcere,
Asemenea unui copac neclintit în țelurile vieții sale.

Nu știu ce cred, 
Căci gândirea mi-e profundă, infinită, 
Atunci când zăbovesc privind,
Aidoma astrului celest ce mă-ncălzește strălucind.

Nu știu ce simt, 
Căci amorul în suflet intangibil îmi răsare 
Când tristețea pe ale sale drumuri nestingherite mă poartă, 
Prin fantezia ce-mi creează scenarii plăsmuite întruna.

Nu știu ce am, 
Căci sufletu-mi străbate cote nepătrunse, 
Când rațiunea este astompată de idealul absolut,
Simțindu-mă incert și tulburat

Viață e paradoxală, enigmatică, 
Absolutul îmbină ale simplității particule primordiale, 
Amurgul ale dimineții clipe le curpinde necontenit
Și ambiguitatea mă surprinde în versurile cotidianului negreșit 


O RAZĂ DE LUMINĂ

O rază de lumină plăpândă
Trupu-mi abătut de infinit mi-l creiona, 
Timpul se scurgea precum o frunză tremurândă, 
Precum nici nu ai fi putut visa.

Stam și contemplam sub umbra nucului ce mă păzea,
Vârtejul selenar ochii mi fura.
Amorul meu s-a stins, s-a spulberat, 
Cum nici nu mi-am imaginat.

Stelele curg pe bolta cerească, 
Vântul arămiu îmi plimbă gândurile nepătrunse,
Doar sufletu-mi rămâne intangibil sub forma trupească, 
Asemenea unui efemer imbatibil în călătoria-și tainică.