Al doilea temei invocat pentru argumentarea absenței esteticii în Evul Mediu este confundarea frumuseții cu un nume, cel al lui Dumnezeu. "Această frumusețe avea la fel de puțin de-a face cu frumosul estetic ca străvechiul concept de frumos moral al lui Platon", spunea Chambers (op. cit. p. 116). 
         Comparația este justă. Până la urmă, filosifia medievală are de-a face cu eseistica aproape tot atâta cât are filosofia lui Platon, ceea ce înseamnă că nu este chiar atât de puțin. Este adevărat și faptul că prezența unei teorii a frumosului în plină teologie creștină pare imposibilă. 
          Problemele creaţiei și ale mântuirii sunt în aparență foarte departe de cele ale stilului artistic, iar lucrările de artă sunt niște entități specifice plăsmuite din medii sensibile, în timp ce Dumnezeu este spiritul și providența universală. 
          Pentru filosoful creștin, nimic în afară de Dumnezeu nu era integral și necondiționat real. Dumnezeu era subiectul ultim al oricărei judecăți. Materia, organele senzoriale, localizarea concretă a frumuseții precum și aparatul perceperii ei primare de către om erau, prin urmare, ceva de domeniul iluzoriului. 

          Blocului de marmură care trebuie să conlureze cu percepția sculptorului despre o figură frumoasă, sunetului trompetei și vibrației lirei, aurului și culorii strălucitoare a picturilor, cu toate că li se atribuia un loc în ordinea fenomenelor experimentate, nu li se recunoștea, la urma urmelor, decât un mod de existență palid și intermitent, deoarece, din perspectiva eternă a evaluării lucrurilor, ele nu erau decât vestigii și urme, ficțiuni carnale, umbre insubstanțiale, cele mai depărtate dintre toate lucrurile de sursa ființei. 
          Dumnezeu, care a creat toate lucrurile, era etalonul după care se măsura gradul de realitate, iar el este inefabil, imponderabil și invizibil. 
          Cantitatea și autenticitatea realității erau, așadar, considerate drept proporționale cu cantitatea și autenticitatea Divinităţii. 
          Se accepta paradoxul: cu cât mai sensibil, cu atât mai ireal și cu cât mai inteligibil, mai bun și deinform, cu atât mai real. Astfel, pe mințile oamenilor a pus stăpânire o doctrină ostilă percepției simple și defavorabilă aprecierii artei. 
          Doctrina potrivit căreia realitatea este spirituală a fost pusă de filosofii creștini timpurii în legătură cu un eveniment istoric, cardinal în credința lor: învierea lui Isus. 
          Astfel, ei  credeau că la resurecția sa din morți, Cristios a concentrat în acest act unic cucerirea universală a trupului și că din acel moment, semnificația lucrurilor a devenit spirituală.
          Acest idealism metafizic extrem a cunoscut sorți diferiți de izbândă în istoria crezurilor și în fixarea ereziilor. 
          Aplicarea lui extremă a fost mișcarea iconoclastă din veacurile al VIII-lea și al IX-lea.              Teoria susținută de această mișcare consta în credința că o religie spirituală este degradată de încercarea de a o face inteligibilă ochiului exterior și că prezența păpușilor și figurilor rânjitoare în firidele bisericilor este, în esență, idolatrie și că aceia care prin harul dumnezeiesc au pătruns până la principiile primordiale și constitutive ale lucrurilor trebuie să trăiască numai într-o lume ideală.