Prin clepsidra sufletului poetului Ioan Romeo Roșianu, cuvintele se strecoară firesc, ca și cum, prin deplasarea lor, în vederea  sedimentării   în rodnic gând poetic,  scriitorul ar încerca să oprească secundele și să  le transforme   într-o simfonie de poeme de o neasemuită sensibilitate și frumusețe. 
Așa cum a procedat și în celelalte volume de versuri din seria „Litaniilor...” , poetul se ia la trântă cu moartea, nu îi neagă existența, ci îi transformă prezența, transpunând-o într-o inconfundabilă realitate lirică. Interesant este faptul că, aici, în originalul său univers literar, creatorul de frumos deține controlul, el este stăpânul cuvintelor și le poate mânui după bunul său plac. 
 Astfel, dacă ființa poetului este amenințată cu dispariția, ființa poeziei este iremediabil atinsă de nemurire. Timpul, nu îi diminuează existența, ci o îmbogățește, dăruind-o cu atributul veșniciei. 
    Cu gândul la momentul tăcerii finale, Ioan Romeo Roșianu, continuă să scrie pagini pe poezie, pe care le cizelează cu nespusă dragoste și grijă, pregătindu-le  pentru întâlnirea cu cititorii de azi, de mâine și din viitor. 

Creația literară devine, în acest context, un lung șir de clipe atinse de nemurire. Înlănțuite în volumul intitulat „Litanii pentru ultimă uitare”, recentele sale poeme, dau sens inevitabilei întâlniri cu moartea, al cărei dramatism este diminuat (purificat) de mirificul izvor al harului poetic. 
    Poezia transformă suferința, îi conferă străluciri de cristal, deoarece acolo unde durerea întunecă, poezia țese raze de lumină, acolo unde sufletul lăcrimează, versurile se înalță cu aripi de cristal. Poetul nu își propune, așadar, să uite durerea, nu își abandonează angoasele, ci îmbrăcându-le în haina poeziei, le simte altfel, și chiar dacă durerile îi smulg bucăți din țărmul sufletului, eu-liric nu se comportă ca un învins, ci ca un învingător, deoarece deține secretul transformării inevitabilelor sale vulnerabilități, în bulgări de lumină, ce topesc întunericul, înfruntând, pe parcursul zborului lor spre magicul cer al literaturii, atât trecerea implacabilă a timpului, cât și inevitabila atingere a „nefiirii”. 
Iată o atitudine extrem de curajoasă care se regăsește în perimetrul unor poezii de o sensibilitate extremă purtând o încărcătură introspectivă profundă și dificil de atins.

„Am auzit mirosul florilor plângând
și-am mirosit tăcerea stelelor departe
m-am mai rugat la Dumnezeu în gând
să-mi nemurească slovele în carte”.

    Observăm că eul liric se refugiază în poezie, se înstrăinează de oamenii care „nu l-au primit prea bine” și „se mută în constelații reci”, conștient fiind că doar acolo, în spațiul absolut al piramidei licice, își poate  regăsi liniștea de care are atâta nevoie. 
Deși, este dificil de atins exilul lăuntric pare a fi mai ușor de suportat decât prezența obsedantă a durerii pe care o simte ca „veninul prin sânge”.
    Liniștea, ce este mereu „prea departe”, ar putea deveni  pretext de luciditate și purificare sufletească.

„am să fiu câte un pic din toate
liniște-n cerdac și cântec surd
gândul rău de moarte se întoarce
osul meu se cere numa-n prund”.

    Momentul implacabilei dispariții, cu care toți muritorii sunt datori, este, după cum demonstrează Roșiianu în poemele sale, eliberat de accentele înfricoșătoare fiind înveșmântat în haina resemnării, din perspectiva căreia, teama nu dispare, ci se transformă într-o dulce împăcare cu propriul destin.
    Sesizăm în versurile din volumul „Litanii pentru ultimă uitare” a  melancolie evidentă împletită cu o  doză de luciditate, ce uimește și nu poate fi exprimată prin logica propozițiilor obișnuite. 
Iată de ce, autorul sparge raționamentele comunicării  banale,  face apel la gândul metaforă, inventează ingenioase expresii poetice, apoi își  alege cu atenție argumentele lirice necesare pentru a-și expune disperarea și pentru a-și deschide calea spre lumea esențelor.     
Ioan Romeo Roșiianu recunoaște că nu mai are timp pentru inutila înfrumusețare a cuvintelor și anunță, cu glas sonor, că „din cuvinte doine n-am să fac”. 
Așa cum citim în poemul „(Pre)simțire”, domnia sa preferă să  jongleze cu adevăruri brute, și, dorind să aibă „ultimul cuvânt”, privește  cum „infinitul își cerne pleava”. 
Repetițiile din versurile: „simt că totul e un tot degeaba”,  „simt că simt cu simțul meu amiaza” reflectă o stare de epuizare și indică efortul de a-și accepta condiția umană. 
    Doar împlinirea prin poezie și regăsirea destinul liric îi oferă impresia că se află pe drumul dobândirii liniștii spirituale: 

„nici timpul nu ne mai aclamă
sub ceru nalt nu însemnăm nimic
un fulg în vânt o viață scamă
e viața mea de ultimul venit”.

    Împăcat cu sine, poetul acceptă ideea lipsei de consistență a vieții, are un sentiment de smerenie în fața infinitului ceresc și își dezvoltă convingerea că strigătele sale, puse în versuri, au un efect mântuitor. 
    Tulburător de frumoasă este poezia „Ultima declarație de dragoste”, în care eu-l liric își ia rămas bun de la femeia iubită și își scrie testamentul liric sub presiunea amarului gând că povestea sa de iubire a ajuns la capăt de drum.

„eu te iubesc cum n-am iubit frumos
că mai frumos de-atâta nu se poate
hangerul morții s-a înfipt în os
durerea mi s-a cuibărit în coaste”

    Spre finalul poemului, remarcăm, însă, acceași atitudine de împăcare cu propriu destin dar și o stare de acceptare a faptului că, deși s-ar cuveni ca sentimentele de iubire să fie nemuritoare, totul este trecător, cu excepția cărților, pe care i le lasă moștenire iubitei, ridicându-i femeii adorate, de pe umeri povara existențială, înlocuind-o cu eterna mângâiere a cuvintelor purtătoare de lumină.
    În concluzie, în acest volum de versuri Ioan Romeo Roșiianu răstoarnă balanța semiotică: teama resimțită și invocarea morții nu se mai referă la un implacabil sfârșit, ci un alt început, al cărui sâmbure a fost sădit în a sa remarcabilă operă literară. 
Aici, în cartea sa, poeziile capătă densitate metafizică, își pierd conturul hermeneutic, devin esență pură. 
Prin inversarea sensurilor, momentul alocat creației nu se risipește. 
Dimpotrivă „cu zâmbetul încremenit pe chip”, poetul rămâne un înfocat demiurg al creației, sparge „clepsidra timpului”, convins fiind că, în ciuda faptului că „tot ceea ce e trecător, va trece”, etern va rămâne  talentul său remarcabil și inflexibila sa capacitate de a „depăna povești nespuse”, atunci când „nici frig de moarte nu va fi”.