,,Litanii pentru ultimă uitare” este o continuare a volumelor: ,, Litanii pentru sufletul gol” și ,,Litanii pentru inima surdă”, apărute la Editura ECREATOR în cursul 2024, volume la care am atașat referințe critice subliniind capacitatea extraordinară a poetului Ioan Romeo Roșiianu de abordare a frământărilor metafizice care-l însoțesc în fiecare clipă, având o viziune complexă asupra vieții și a morții. 
    ,,Litanii pentru ultimă uitare” a apărut la aceeași editură (condusă de Ioan Romeo Roșiianu), în vara anului 2025 și face parte din Colecția Poesis. 
    Coperta cărții este semnată de mereu inspiratul Florin Dochia și înfățișează în prim plan, imaginea unei femei îmbrăcată într-o rochie portocalie, care-și metamorfozează la final franjurile rochiei, în rădăcinile prelungi, ale unui copac subțire. În spatele femeii gigant, distingem prezența unui bărbat din umbră care scrutează infinitul și cărarea de culoare portocalie, hotărât să calce în picioare calea portocalie. Acesta este însuși poetul aflat în contemplare și meditație, care-și teleportează trăirile interioare la bordul unei corăbii ce-l așteaptă în largul mării. 

    Coperta nu este doar o ilustrație estetică, ci și o prelungire vizuală a volumului. Portocaliul este o culoare de trecere, între lumina vie a zilei și întunericul nopții. Este asociat cu: apusul (moartea, ca sfârșit al zilei/vieții), focul blând (arderea sufletului), alături de resemnarea caldă, dar lucidă a omului aflat mereu în căutarea sensului vieții. Femeia de pe copertă nu e doar un personaj estetic, este simbolul central în universul lui Roșiianu. 
    Poate fi interpretată ca fiind: Iubita (cea pierdută, uitată sau imposibilă), Mama ( figura sacră, originară, de care-i este dor), Moartea (frumoasă, blândă, înșelătoare, personificată în femeie grațioasă și misterioasă). Ea este centrul gravitațional al ființei poetice, chiar și în absență, iar în cazul de față, este declanșatorul litaniilor poetice. 
Rochia transformată în rădăcini, vine în întâmpinarea noastră pentru a ne oferi sugestiv, contopirea cu pământul, întoarcerea poetului în adâncurile acestuia, în rădăcinile eului, în tradiție și origine, oferindu-ne o imagine tulburătoare, la fel ca și poeziile pe care le vom parcurge lecturând volumul. 
    Femeia pare prinsă între două lumi, suspendată între cer și pământ, înaltă și firavă, dar în același timp, emanând putere interioară: poziția semeață a corpului denotă verticalitate, viață conștientă, iar rădăcinile, origine, moarte, apartenență... 
    S-a creat astfel, imaginea perfectă pentru starea intermediară a eului liric care-l cuprinde pe autorul cărții, acesta nu mai trăiește deplin, dar nu este nici complet plecat, el prelungindu-se în trecut, în mamă, în iubire, în tăcere. 
     Cărarea portocalie care duce către corabie funcționează ca metaforă a trecerii spre moarte și ca drum inițiatic spre dispariția finală de pe pământ. Este un drum fără speranță de întoarcere. Corabia reprezintă o imagine personală a poetului care scrie până la epuizare, un tablou al desprinderii poetice, de lumesc. 
    Coperta năucitoare ne sugerează ideea că întreaga viață a omului este un drum către corabia care-l așteaptă în zare, iar poetul Ioan Romeo Roșiianu, știind acest amănunt esențial, scrie litanii sub formă de bagaj spiritual. Florin Dochia adaugă astfel o dimensiune mitologică și poetică volumului, prin realizarea acestei coperte. 
Ilustrațiile oferite pe parcurs îi aparțin talentatei Carmen Mihaela Coca. 
Volumul: „Litanii pentru ultimă uitare” scris Ioan Romeo Roșiianu este un amplu și dens jurnal liric de o profunzime gravă, articulat în jurul temei morții și a memoriei, scris într-un ton elegiac, dar asumat, cu o sinceritate dezarmantă. 
Titlul cărții este construit în jurul termenului „litanii”, cuvânt care trimite cititorul la o formă de rugăciune repetitivă, aproape hipnotică, cu conotații de îndurare, penitență, invocație ritualică. „Pentru ultimă uitare” adaugă dimensiunea tragicului și a emoției stârnite lectorului  referitoare la ultimul testament poetic în care acesta include o uitare terminală, finală, poate chiar uitarea de sine sau dispariția completă din conștiința celorlalți, oferind o elegie repetitivă unui eu care se pregătește să dispară, semnificativ fiind poemul: ,,Scribul a murit”: ,, scribul a murit în noapte / dimineață pașii i s-au șters/ coborât în profunzimi de moarte / nu-i mai scrie dornicului vers”. 
Tema predominantă care se desprinde după citirea cărții o reprezintă Moartea, pe care poetul o evocă, o visează constant, o personifică și o provoacă, înfruntând-o fățiș prin versurile sale. 
Astfel, acesta se vede pe sine, ,,îmbrăcat în moarte”: ,,Prietene m-am îmbrăcat în moarte / n-am mai rămas în urmă decât eu / și m-am culcat pe-o pagină de carte / nu-mi pasă chiar de Dumnezeu”. 
În același timp își cumpără lumânări și „locul de mormânt”, vorbește despre „Recurs la viața ta de Dumnezeu”, provocând direct Divinitatea, numindu-și propria dispariție, un „testament fără avere”. Discursul poetic despre moarte este un demers meditative, metafizic și o punere în scenă a propriei morți, cu tot ce implică: ritual, metaforă, revoltă și resemnare, iar poemul ,,Vă iubesc pe toți cu dorul de plecare” este exemplul perfect. 
Moartea este creionată ca fiind personajul liric central, uneori femeie, alteori luntraș, uneori chiar Dumnezeu travestit. Este aproape dorită, așteptată, negociată. 
Regăsim aceste afirmații în poemele: „Am să mă rătăcesc în moarte”, „M-am îmbrăcat în moarte” dar și în versul: „Moartea seamănă c-o fată” din poemul: ,,Mama mea mi-e dorul”, astfel încât, poetul transfigurează moartea poetic,: deopotrivă dușman și destinatar al iubirii. 
Primele poeme sunt închinate mamei sale, Ioan Romeo Roșiianu o iubește pe ființa care i-a dat viață, dincolo de moartea acesteia. Prezența mamei este una iconică și afectivă: mama e „în prag”, „pe prispa veche”, „în așteptare”. 
Poemele de început sunt marcate de o înduioșare profundă, iar moartea este deseori descrisă ca o reîntoarcere la mamă, la „ogorul de lut”, la începuturi și la origine, în „Jurământ pentru mama”: „prispa veche-i râncedă și ea / mama stă pe pragul din corlată”. 
Toate acestea sunt simboluri ale începutului și ale întoarcerii finale, echivalente cu eternul matern. Pragurile casei sunt locuri de trecere între viață și moarte, iar locul natal devine altar de memorie și ultim refugiu. 
Moartea este o întoarcere la matricea sacră a existenței. 
Revenirea în „casa mamei” este asociată cu trecerea în lumea de dincolo, cu ultima liniște care-l cuprinde pe poetul aflat la răscrucea timpului. Prispă, tindă, șură,  toate devin simboluri ale începutului și sfârșitului „După moarte”: „după moarte nu mai stau la geam / n-am priveliști triste de văzut”. 
În „Jurământ pentru mama”: „ Mi-e nisip de ducere venirea /mama mea se-ascunde-n amintiri / jur că după moarte îi voi sta / în pământ, în soare și nisip”, aceasta devine o ancoră ontologică în fața dispariției, o imagine constantă de dincolo de timp și suferință. 
Mama simbolizează rădăcina spirituală și emoțională a poetului aflat în suferință. În moarte, fiul caută întoarcerea în pântecele simbolic, în pământul matern. 
Ioan Romeo Roșiianu are o ,,răfuială” personală cu Dumnezeu căruia îi acuză existența ca fiind cea a unui martor tăcut la toate problemele existențiale pe care autorul le traversează în această perioadă, relația eului liric cu divinitatea devenind una conflictuală. 
În opinia sa, Dumnezeu „s-a ascuns în ceruri cu o stea”, trasând oamenilor o viață prea scurtă pentru a reuși să-și definitiveze rolul lor pe pământ. Îi reproșează Acestuia, tăcerea și abandonul: ,, așteptarea morții-i grea / a tăcut și nu mă mai ascultă”. 
Revolta poetică nu este încărcată de blasfemie, ci apare ca un strigăt de disperare autentică a unui suflet disperat, asemenea unei pledoarii pentru aflarea un răspuns în fața morții. 
Poemul: „Recurs la viața ta de Dumnezeu” este emblematic pentru acest conflict metafizic interior. 
    Dumnezeu este absent, distant sau chiar „vinovat”. Îngerii sunt reci, sfinții au „ochii goi”. Poetul se revoltă, dar și caută iertarea, organizând o „Cină cu Dumnezeu”, pentru a-și etala părerea referitoare la neliniștile care-i apasă sufletul: „eu lui Dumnezeu i-am spus părerea despre risipirea-n ce-i lumesc”. 
    În momentele în care Acesta nu-i răspunde și nu i se arată, îl visează: ,,Dumnezeul care nu se-arată”: „l-am tot visat pe Dumnezeu / era frumos, plutea pe nor”. 
    Iubirea este un alt element pus în evidență în registre contradictorii de Ioan Romeo Roșiianu, un element care face legătura între întunericul din el și lumina de afară, exterioară. 
    Ea poate fi: mântuitoare și blestemată, castă și carnală, trecută, dar încă vie în memoria sa. Iubirea apare ca regret, vină, dar și forță salvatoare. De multe ori, iubita este plasată într-o zonă de inaccesibilitate, iar poetul o încorporează într-o „Iubire necondiționată”: „te iubesc ca și pe-un Dumnezeu / diferența e că tu mă dori”. 
Poetul nu mai poate iubi („nu mai pot să te iubesc”, vine ca o mărturisire în: ,,Sacrificiu pentru persoana pierdută), dar continuă s-o facă „la margine de lună”, prin poezia: ,,Declarații”. Iubirea este consumată, dar se vrea eternizată prin scris: ,, Iubita mea eu mă transform în moarte / m-am transformat în moarte doar la dus / mi-ascund de-atunci trăirile în carte /nimic din ce am spus nu s-a mai spus / te mai iubesc că meriți multe / paharele s-au mai golit de mult” (,,Declarație”). 
Limbajul poetic este grav, răvășitor și confesiv, folosind replici directe, adresări către: „mamă”, „iubito”, „Doamne”, sau imagini recurente, cum ar fi: clepsidră, groapă, metereze, zare, prispă, cruce, vânt, apus. 
Uneori tenta poetică este încărcată de autoironie prin versuri care amestecă tragicul și comicul cu o naturalețe autentică.: ,, N-am ITP la mâna stângă / și nici la inimă nu am / n-am ITP nici la picior / e grea cărarea de întors /de la bătrân pân la ficior / am tot murit cu os din os” (poemul ,,N-am ITP”). 
    Cartea se poate citi ca o liturghie laică închinată celui care „nu are loc de veci”, dar și-a făcut „mormânt din cuvânt”. Poemele sunt organizate aproape ca într-un ritual funerar literar, cu: invocații, confesiuni, abandonuri sau rugăciuni însoțite de autopsii lirice ale propriului suflet. 
    Moartea este percepută prin ochii imaginari ai poetului ca fiind calea inevitabilă de parcurs, la capătul căreia se află o destinație finală. Ca să fie mai ușoară acceptarea și întâlnirea cu ea, Ioan Romeo Roșiianu o transformă într-o ființă care-și ascute simțurile, pregătind sufletul obosit și corpul răpus de boli. 
Astfel, el se confesează unui prieten, rătăcind iluzoriu în necunoscut: „Am luat bilet de ducere spre moarte”: ,, mă duc cu mine-acolo doar la dus / dar știu c-am nemurit în carte / un răsărit și-o margine de-apus”, sau „Prietene, m-am îmbrăcat în moarte”: „și m-am culcat pe-o pagină de carte / nu-mi pasă chiar de Dumnezeu”, încheind mărturisirile cu: „Am să mă rătăcesc în moarte”: „va fi frumos în lumea voastră / puțini vor ști că am plecat”. Prin poeziile menționate, realizăm că scrisul constituie pentru autor, modul suprem de a lupta cu uitarea și moartea, poemele devenind urnă, sau un loc de veci simbolic. 
Timpul este invocat obsesiv oferind imaginea clepsidrei fisurate, spartă, cu nisip risipit. Este un simbol al destinului irevocabil și al așteptării, pe care-l regăsim în: „Clepsidra vieții”: „Clepsidra vieții astăzi n-are rost / Secundele s-au pribegit, îți zic” sau în: „Mama mea mi-e dorul”: „mamă și clepsidra e crăpată / s-o lipesc cu zilele nu pot”. Se desprinde idea că viața rămâne în conștiința sa o așteptare care se scurge inevitabil, o cursă fără întoarcere. 
Fisura clepsidrei este o imagine a imposibilității de a repara scurgerea alertă a timpului. 
    Zarea, văzduhul și cerul sunt simbolurile care fac distincția dintre lumile paralele: viață și moarte, iubire și uitare. 
    Sunt des invocate ca margine sau linie de fugă, în poeme precum: „Mama mea trăiește”: „mama mea trăiește doar în duh / are aripi norii de mătase / și dansează-n margini de văzduh” sau „Când te-am văzut în zarea mea”: „eu am știut că umbra o să doară / de dragul tău la cafenea / mai simt amurgul cum coboară”. 
Versul: „Cerul mi s-a tatuat pe pleoape / numai vântul vieții îl ascult”, marchează o contopire între lumea de sus (cerul) și conștiința celui care pleacă în eternitate. 
Tatuajul nu este decorativ, ci parafează o pecete a morții, o amprentă definitivă, devenind parte din sine, ca un verdict acceptat și înscris în propria ființă. 
Aceste elemente reprezintă spații de tranziție între existență și neant, între speranță și disperare. 
Pentru Ioan Romeo Roșiianu, corpul este purtător al suferinței. Sângele, carnea și rănile, devin figuri lirice ale durerii existențiale, iar poetul raportează acest aspect în: „E moarte de ajuns”: „curge venin amestecat cu sânge / pe strada mea e moarte de ajuns”. Elementele corporale devin simboluri ale suferinței și trecerii, iar : „carnea mea plânge în înserare” / „trupul s-a născut pentru noroi”. 
    Lumina și întunericul sunt reliefate ca polarități spirituale. Ca un paradox în acest context, lumina nu este izbăvitoare, ci adesea „rece”, „pustie”, „slabă”. Întunericul e cunoscut, aproape familiar: „Mă duc în moarte”: / „cum e lumina rece nefiltrată” și „Înserarea blestemată”: / „am trăit o viață și-mi dau seama / că doar moartea liniște îți dă”. 
În ,,Cerul mi s-a tatuat pe pleoape ”, „e un semn venit din miază zi / e poveste-ascunderea în noapte”. Lumina, de regulă asociată cu viața sau cu divinul, o regăsim ambiguă, ba chiar suspectă, ea nu încălzește și nu vindecă. E un „semn” de încheiere, nu de început, iar poetul, resemnat, vede în lumină nu revelația, ci anunțul plecării, un ecou slab al unui Dumnezeu tăcut care-l însoțește în fiecare zi a vieții sale. 
„Cerul mi s-a tatuat pe pleoape” reprezintă poezia interiorizării sfârșitului, dar și a revoltei lirice discrete. 
Poetul nu strigă, nu se plânge, el constată, decantează și transfigurează emoțiile și trăirile interioare. 
Astfel, moartea nu este conștientizată ca fiind o simplă încheiere existențială, ci o trecere în stare demiurgică, în care cuvântul devine ultimă fărâmă de control și libertate. 
Poezia se încheie cu o declarație de demnitate. Poetul nu acceptă să trăiască inutil. Dacă nu poate da sens vieții prin trăire, îl va da prin tăcere, o tăcere asumată, disciplinată: ,, dac-am să trăiesc degeaba / am să pun la liniște un frâu / să se-aleagă numai pleava / din îmbolnăvitul grâu”. 
„Eu mă duc venind de prea departe”, este una dintre cele mai reprezentative din ,,Litanii pentru ultimă uitare”, ilustrând în mod exemplar tema centrală a volumului: moartea ca întoarcere, plecare și renunțare, dar și ca gest poetic definitiv. 
Versul de deschidere „Eu mă duc venind de prea departe”, este paradoxal și esențial. Plecarea e formulată ca o revenire dintr-un lung traseu, ceea ce sugerează oboseala profundă de care este cuprins poetul și ideea că moartea este, de fapt, sfârșitul unui drum deja prea lung. „Mi-am ascuns cuvintele în carte / umbra mi-am lăsat-o lângă punte”. Poetul lasă în urmă nu doar o viață, ci și cuvintele, iar scrisul este interpretat ca martor al trecerii. Umbra este tot ce rămâne, iar puntea este o metaforă a tranziției către neant. 
În această poezie, Ioan Romeo Roșiianu condensează drama existențială a celui care a trăit cu prea multă intensitate, iar acum simte că nu mai are nici loc, nici rost. El creionează o confesiune lirică a unui exilat din propria viață, care și-a consumat drumurile și întoarcerile și merge spre moarte, cu o resemnare amară, dar conștientă. 
Poezia „Albul meu și albul tău”, lansează cititorul către o meditație subtilă și tensionată referitoare la diferența ireconciliabilă dintre două forme de gândire, de trăire metafizică. 
Este o poezie a incompatibilității profunde, exprimată printr-un simbol comun , „albul”, transformat aici în metaforă a separării absolute. În tradiția lirică, „albul” este asociat cu: inocență, simplitate, liniște, adevăr, însă în acest poem, albul devine linie de demarcație: ce e „alb” pentru unul, nu mai este pentru celălalt partener: „albul tău nu seamănă cu albul meu”. 
Se conturează astfel ideea că între eul liric și persoana iubită, s-a instalat o ruptură nu de nuanță, ci de esență. Aceeași lumină este percepută diferit, așadar, nu mai există în viața lor un punct comun, de care să se agațe, iar dublul „alb”, etalează două conștiințe, două adevăruri contrastante, divergente... 
Poezia descrie două forme de alb care nu se mai suprapun: albul „meu”, poate sugera sinceritate, suferință, memorie afectivă și albul „tău”, poate desemna indiferență, falsă inocență, uitare. 
„poate că tu n-ai păstrat nimic / din ce ți-am dat”. 
Eul liric se simte trădat nu prin gest, ci prin diferența fundamentală de percepție. El a rămas ancorat în iubire, ea a ieșit din el, printr-un alt „alb” propriu, poate o golire de sentimente, poate o formă de evitare. Poezia posedă o energie de tensiune conținută: nu există reproșuri directe, ci o constatare a prăpastiei tăcute dintre două moduri de a înțelege ce s-a petrecut. 
Poezia „Albul meu și albul tău” este o elegie a nepotrivirii afective profunde, exprimată printr-o imagine paradoxală, diferența dintre două purități. În tăcerea dintre cele două „alburi” se aude ecoul unei iubiri care a fost, dar care acum locuiește într-o lume paralelă. ,,Albul meu și albul tău” este un poem cu versuri antagonice, personalizate, antonimice, care aduc în prim plan diferențele și caracterele a unui Eu și o Ea, care s-au iubit cândva cu frenezie. 
,,Albul meu” subliniază puritatea, claritatea, lumina pornită din inima pătrunsă de dragoste statornică, care călăuzește pașii poetului, în timp ce ”albul tău” semnifică frigul care pătrunde în corpul unei persoane la despărțirea voită de cel drag, acea răceală evidentă pe care doar zăpada și fulgii de nea o pot reda unui suflet lipsit de empatie și iubire. 
Astfel, contrastele care se desprind între ”albul meu” și ”albul tău” sunt evidente. 
    Liniștea și Tăcerea sunt antonime sacre ale durerii invocate și totodată suspectate, reprezentând golul de după epuizare, punctul în care cuvântul dispare, dar rana rămâne deschisă, dureroasă... 
„liniștea e-acuma un cuțit” / „nu mai tac, că liniștea mă doare”. 
Referințele despre război (metereze, pușca, cazărmi, camarad, tranșee), evocă trauma colectivă și istoria personală în „Camarad de arme” (dedicat jurnalistului ucis în Transnistria): ,,Tu mi-ai fost coleg de lacrimi și de arme / am luptat pe dealuri, pajiști și ogrăzi / astăzi nemurim emoții în cazărmi”... / am murit cu tine-n ultime tranșee / eram noi cu pușca și-un recrut”. 
Meterezele apar ca simboluri ale luptei interioare și istorice, iar poezia devine astfel un câmp de bătălie între viață și moarte, între cuvânt și tăcere. Versurile din poemul: ,,Camarad de arme”: /„noi am fost atunci pe metereze” / Dumnezeu ne mai dădea în cărți”, coroborate cu versurile „silabele mă gâtuie de dor”(,,Am luat bilet de ducere spre moarte”), amplifică lupta cu sinele, cu durerea și cu sensul vieții. 
Poetul devine prin aceste poezii, un soldat în tranșeele propriei ființe. 
Umbra poate deveni o metaforă a dispariției, a memoriei care persistă, este tot ce rămâne din ființă după plecare, o prezență absentă, ecou al unei iubiri, al unei vieți. Este esența ultimă a pierderii. Evocatoare sunt versurile: „mama mea se-ascunde-n moarte” / „mi-e dor de umbra ei acum”. 
Poezia ,,Mama mea trăiește”, nu este doar act estetic, este un omagiu sacru, o urnă, un monument, ultima „casă” a ființei poetice. Versurile poemului, chiar dacă abundă de elementul ,,moarte”, sunt totuși singura formă de nemurire autentică a mamei, o formă antagonică fățișă dintre titlul poeziei și cruda realitate: „când am nemurit-o în carte / a zâmbit și-a spus că sunt nebun”. 
Volumul este, în fond, un auto epitaf poetic, nu doar o despărțire de lume, ci și o dorință a autorului de a fi auzit în ultimul ecou al singurătății. 
Astfel scrisul reprezintă pentru acesta un simbol al eternității personale și al refugierii în poezie. 
Scrisul este scutul împotriva dispariției sale: „stau între pagini ca-ntre metereze” / „m-am culcat pe-o pagină de carte”.  Ioan Romeo Roșiianu caută un Dumnezeu al milei, dar nu-l află. Se roagă în vers, dar primește tăcere. Îl acuză, apoi îl provoacă, iar în final îl invită la o ultimă cină. Pe nori, beau împreună vinul nemuririi care n-a venit, iar / „Dumnezeu va ține furia departe / eu mă voi mai strecura ca gând / într-un colț de pagină de carte.”
În călătoria prin clepsidra spartă, el își îmbracă moartea ca pe un veșmânt de duminică, o poartă „la brâu” precum un stilet. O moarte invocată, dar care întârzie, fiind asemuită cu o ”mireasă” care nu-și dorește să vină la altar, ci doar să-și îmbrace rochia. „Prietene, m-am îmbrăcat în moarte / și m-am culcat pe-o pagină de carte”. 
Figurile de stil abundă pe tot parcursul cărții, oferind o notă aparte vizuală și selectivă. 
În poeziile sale, Ioan Romeo Roșiianu folosește toate tipurile de rimă cunoscute (împerecheată, încrucișată, îmbrățișată, monorima, rima albă sau rima variată, rima imperfectă), oferind astfel cadrul sonor, organizatoric, semantic și estetic prin care își înfrumusețează versurile și totodată le sporește valoarea literară. 
Aceste constatări nu fac altceva, decât să confirme abilitățile poetice ale acestui maestru al cuvintelor, care demonstrează prin scrierile sale, că este un desăvârșit cunoscător al sufletului și minții omului, o persoană contemplativă și visătoare, care portretizează versatilitatea sufletului în detalii demne de evidențiat, folosindu-se de figuri de stil ce înnobilează eul liric, îndemnând astfel persoana care lecturează poemele, la profunde introspecții privitoare la existență și spiritualitate. 
„Litanii pentru ultimă uitare” este o carte a limitelor existenței, în care poezia devine act salvator, dar și condamnare. Ioan Romeo Roșiianu scrie cu o sinceritate fluidă, tulburătoare, despre marile ruine care apasă sufletul omului: timpul, uitarea, iubirea pierdută, divinitatea absentă, moartea inevitabilă. 
Ioan Romeo Roșiianu s-a născut în municipiul Roșiorii de Vede, județul Teleorman, la data de 3 august 1969. Debutul său literar a fost în anul 1983, cu un grupaj de poezii în ”Teleormanul literar si artistic”, iar debutul editorial: a avut loc în anul 1994, cu volumul de versuri: ”Unghi al durerii”, apărut la Casa de Editură PANTEON, din Piatra Neamț. De-a lungul anilor, acesta a publicat numeroase volume, atât în țară cât și în străinătate. A fost în același timp și coautor, critic literar, promotor cultural, etc. 
Ioan Romeo Roșiianu a scris poezie, proză, eseu și critică literară în revistele importante din România, inclusiv dincolo de granițele ei, obținând premii importante la diferite concursuri și festivaluri din țară și străinătate. 
Acesta este un poet cu un vast bagaj scriitoricesc care și-a lăsat amprenta în literatura și poezia românească, dar și dincolo de granițele ei, datorită poemelor care prind viață în momentele de creație, creionate în conformitate cu frământările și neliniștile interioare pe care acesta le gestionează cu ajutorul cuvintelor, cosmetizându-le prin metafore, comparații, epitete și personificări inedite. 
Ioan Romeo Roșiianu își construiește propria mitologie a poetului care va părăsi acest pământ cândva, iar fiecare element recurent (moarte, mamă, Dumnezeu, iubită, carte) nu este doar un motiv, ci un stâlp simbolic al unui templu liric. 
Astfel, moartea reprezintă începutul unei alte vieți (în cuvânt), Dumnezeu este o ipoteză, iar iubirea, un pământ sfânt, dar părăsit...