Volumul „Litanii pentru ultimă uitare” al poetului Ioan Romeo Roșiianu, apărut în 2025 la Editura eCreator din Baia Mare, se deschide printr-un titlu cu rezonanță profundă și paradoxală.   
Cuvântul „litanii” trimite la o succesiune de rugăciuni, adesea repetate, invocate către o divinitate sau o forță superioară, în timp ce „ultimă uitare” pare a închide o poartă definitivă spre memorie. În această tensiune dintre chemare și ștergere se așază întreaga poezie a volumului, ca într-o margine fragilă a ființei, unde cuvintele sunt expresii ale dorului, ale suferinței sau ale iubirii şi instrumente ritualice de alchimie sufletească.
Lectura integrală a volumului relevă o densitate impresionantă a temei thanatice. 
Cuvântul „moarte” apare de 99 de ori, iar formele conexe, precum „mor”, „murit”, „murim”, ridică numărul total al referințelor la aproximativ 210. 
Nu e o moarte abstractă; este una viscerală, trăită, amintită, presimțită, proiectată, uneori chiar dorită. 
În paralel, iubirea și familia ei lexicală, dominată de verbul „a iubi”, apare de 133 de ori. 

Această prezență a iubirii, însă, nu vine să învingă moartea, ci să o însoțească, să o lumineze dinăuntru. Iubirea nu este eroul salvator; este martorul discret al eșecurilor și al resemnării.
Dumnezeu este și El chemat, invocat, judecat, întrebat. 
În cele 54 de ocurențe directe ale numelui divin și în alte aproape 35 de referințe la termeni precum „Domn”, „sfințenie”, „îngeri”, „serafimi”, „altar” sau „cruce”, se conturează o prezență fluctuantă. 
Dumnezeu este figura autoritară din religia instituționalizată, dar și o conștiință interioară, uneori absentă, alteori martor tăcut al durerii. 
Poezia lui Ioan Romeo Roșiianu nu este una teologică; este spirituală în sens larg, acolo unde sacralul se insinuează în gesturi mărunte și suferințe personale. Dacă moartea și iubirea sunt axele orizontale ale existenței, divinitatea este polul vertical, legătura cu un cer care nu se oferă ușor.
Între aceste trei teme: moarte, iubire, Dumnezeu, se stabilește o relație circulară, de tensiune și echilibru. 
Moartea este experiența limită care închide și în același timp definește. Iubirea este răspunsul fragil, dar insistent, al omului care nu vrea să fie doar trecător. Dumnezeu, când este chemat, nu intervine pentru a salva; intervine pentru a veghea.  
Poetul nu cere neapărat mântuire; el cere sens. Nu imploră; rostește. 
Poezia devine astfel rugăciune pentru eliberare de amintiri, de durere, de sine, nu pentru salvare.
Într-un poem ales la întâmplare, dar emblematic, Poetul scrie: 
„De dragul tău pot câteodată / o dimineață-ntreagă să apuc / la margine de viață și postată / din moartea mea am să îmbuc” (De dragul tău). 
Chiar și în acest gest de dragoste, moartea este prezentă. 
Nu apare asemenea unui umbre; ea vine ca o materie din care se poate „îmbuca”. 
Limbajul este sacru, dar fără dogmă; gestul este liturgic, dar interiorizat. 
Este un poem care vorbește în același timp cu Dumnezeu și cu omul, un poem care refuză granițele rigide dintre eros și thanatos, dintre trup și duh. 
Versurile conturează un gest de devotament dus până la extrem, în care iubirea îl împinge pe poet să trăiască o dimineață întreagă „la margine de viață”, adică într-o stare de suspendare între existență și sfârșit. 
Cuvântul „postată”, cu sensul de bucată de pământ, accentuează concretul morții, simbolică, şi concretă cu rădăcini în trup și în sol. „Din moartea mea am să îmbuc” sugerează o asimilare dureroasă a propriei finitudini, ca și cum poetul se hrănește cu propriul sfârșit pentru a putea dărui ceva celuilalt. Un act de iubire care devine jertfă.
O dimensiune aparte în poezie o ocupă figura mamei. 
Mama este un personaj, dar şi o axă afectivă și metafizică. 
În poeme precum „Jurământ pentru mama” sau „Mama mea trăiește”, ea devine garantul unei iubiri de dincolo de lume, figura care oferă pământului o sacralitate umană. 
Mama este martorul viu al fragilității, dar și scutul împotriva neantului.  
Relația poetului cu mama sa este una duhovnicească, profund respectuoasă, adesea extinsă până la dimensiuni mitice. În prezența mamei, moartea pare că stă în genunchi, iar Dumnezeu își pleacă fruntea.
„Litanii pentru ultimă uitare” este, în fond, un testament poetic al desprinderii, nu al sfârșitului. 
Nu este o carte despre resemnare, este o carte despre rostire. 
Cuvintele nu mai cer viață veșnică, își doresc doar liniște. 
Moartea, iubirea și Dumnezeu nu se opun unii altora, sunt prezențe chemate împreună, martori ai unui eu poetic care nu așteaptă salvare, vrea doar să fie înțeles. 
Uitarea devine o formă de rugăciune. Iar poezia rămâne o ultimă Lumină, aprinsă înainte ca totul să se aștearnă în tăcere.