Cu toate că era destul de bine pusă la punct și în privința cunoștințelor de geografie, iată că – la fel ca orice om normal – mai avea și scăpări: locul orășelului spre care o purtaseră pașii (obligatoriu, fiindcă acolo primise așa-numita „repartiție guvernamentală”), la terminarea facultății, nu era, pe harta din mintea ei prea clar. Se încuraja singură – încercaseră și alții s-o facă, fără succes – că, totuși, era nu prea departe de Capitală, într-o lume, deci, familiară, de unde, în câteva ore, când avea legături bune la tren, putea ajunge la ai ei, la părinți adică, mai încolo de București.
În noua așezare, unde nu mai pusese piciorul niciodată înainte de absolvirea facultății, se simțea nelalocul ei din aproape toate privințele, la școală, „acasă”, în oraș…  
Trăise, în ultimii ani – la liceu și la facultate – în București, aproape numai printre oameni tineri și i se părea straniu să fie „colegă”, de-acum, cu inși care erau, cei mai mulți, cel puțin de-o vârstă cu părinții ei (pe atunci, sub cincizeci de ani), iar alții, aproape de pensionare.

Criteriile valorice ale lor erau, prin urmare, altele decât ale Miei, care nu era în stare  să se gândească la dimensiunile timpului pe care ar fi urmat să-l petreacă printre acești străini care, și ei, o receptau, în mod evident, ca atare. Lasă că a avut totuși parte și de reproșuri explicite, pe față, cum ar veni, deși de foarte puține ori, totuși, că, vezi, doamne, i-au făcut hatârul s-o primească în lumea lor, chiar dacă nu venise de voie, ci de nevoie! Spre exemplu, chiar în primul an de conviețuire, în cancelarie, după ce spusese, în câteva ocazii, nu-și mai amintește bine contextele, dar le bănuiește, cuvinte nu tocmai măgulitoare la adresa localității unde ajunsese să-și petreacă începuturile (nici nu concepea că nu doar o parte din acestea, de fapt!) carierei, cu un calm măsurat și cu o răceală care îl îngheța, de obicei, pe interlocutor, o domnișoară profesoară de chimie, aflată în ultimul an de activitate la catedră, înainte de pensionare, îi picurase în auz vorbe care o marcaseră pentru mult timp: „Mia, te rog să nu mai spui cuvinte critice la adresa orașului acestuia unde noi ne-am născut, am învățat și trăim!!!” S-a lăsat o liniște – ca de fiecare dată când vorbea domnișoara –, apăsătoare, care pe tânăra profesoară a marcat-o mai mult decât vorbele în sine, încât, de-atunci, s-a ferit să-și mai exprime deschis sentimentele față de așezarea pe care localnicii înșiși, sincer, nu o priveau cu ochi buni, drept care, imediat ce aveau prilejul, cei mai mulți dintre ei, se stabileau în câte un oraș mare și acolo rămâneau, iar când se mai întorceau ocazional acasă, îi măsurau cu superioritate pe cei rămași și, mai ales, își exprimau disprețul față de urbea natală.
În ansamblu însă, „colegii” de cancelarie au primit-o cu destulă căldură, după câțiva ani de când nu mai avuseseră un asemenea prilej, dar, desigur, și cu oarecare neîncredere ori reticență: era o „începătoare” (cum spunea despre cei asemenea ei o viitoare directoare), deci o persoană neglijabilă sau, dacă nu, una căreia nu trebuie să-i acorzi prea mare credit că, de! nu știe prea multe despre ale școlii, ceea ce s-a reflectat și în „încadrare”, adică în clasele care i-au fost repartizate, pentru început: cele mai vai mama lor, de la profilul „mecanică”, unde erau cei mai slabi elevi, că doar nu era să i se dea pe mână dintre cei care obțineau rezultate bune și foarte bune la examene și la concursuri! O asemenea stare de lucruri a făcut-o – dar trecuseră deja doi-trei ani de la venire – să-i riposteze unuia dintre profesorii care erau stelele liceului (și ale orașului), care, la un sfârșit de an școlar, când se făcea raportarea situației de către diriginți, spusese, dintr-o suflare, „35 înscriși, 35 promovați, nicio notă scăzută la purtare!”, apoi se întorsese spre Mia (a cărei clasă gâfâia din greu: „36 înscriși, 6 promovați, 15 corigenți la câte două materii, restul la câte una etc., etc.”!), triumfător: „Ai văzut, fetițo?!”, iar ea îi răspunsese, poate puțin obraznic, dată fiind diferența de vârstă dintre ei: „Și? Care e meritul dumneavoastră personal?” Nu o luase însă în seamă, fiindcă omul avea obiceiul, de care și-a dat seama mult mai târziu, de a nu fi atent, într-o conversație, decât la propriile cuvinte, drept care, când începea să vorbească altcineva, chiar dacă spusele aceluia aveau legătură cu ale lui, dintr-o suficiență funciară, nu-l asculta. Așa s-a întâmplat și atunci, dar măcar, replicându-i, Mia s-a răcorit, cu atât mai mult, cu cât observase un aspect deloc plăcut pentru ea, dar împământenit în liceu, și anume că exista o ierarhie a disciplinelor didactice și, automat, și a profesorilor: cele mai importante erau considerate matematica, fizica și chimia – cele „reale”, adică –, iar pe locul secund erau celelalte: româna, istoria, limbile străine… 
Ba, își amintește chiar că, asistând fără voie la un dialog dintre o profesoară de chimie și un profesor de fizică, într-o „fereastră”, în legătură cu o clasă de matematică-fizică, la care aveau ore cei doi, profesorul a zis că acolo se prefigura, printr-a noua-a zecea, un colectiv serios, dar, „de când s-au apucat să învețe căcățișuri de-astea, pentru admitere la Drept sau la Poliție, s-au prostit de tot!” Trecuseră deja câțiva ani și ea, Mia, începuse deja să fie un nume redutabil în școală și nu numai, și, prin urmare, își putea permite să-și spună și mai răspicat părerile, ceea ce a făcut și atunci, dar fără patosul de la început, doar cu mai multă ironie, fiindcă o durea că, între „căcățișuri” era și româna, pe care o preda. Le-a spus atunci, resemnată, celor doi – care au protestat, totuși, „că nu era vorba de română, nu!” – că i-ar crede dacă n-ar ști că și ei sunt sclavii unei prejudecăți pe care, să sapi o sută de metri sub liceu și tot ai să dai de ea!
Cu toate acestea, treptat, prăpastia dintre materii s-a mai teșit sau n-a mai luat-o în seamă, chit că de vreo câteva ori le-a spus unora și altora – se știa că nu-i place să rămână datoare și că are limbă ascuțită – că nu se supără pe ei pentru că-și dă seama că româna, de pildă, o detestă, și asta din cauză că, probabil, n-au mai citit o carte de când erau la liceu, când, și atunci, poate, erau mai prieteni cu cărțile, dar cu acelea de joc!...
Dincolo de asemenea mici fricțiuni – în ce colectiv nu există! –, atmosfera din liceu o descoperea mereu surprinzătoare, fiindcă, înainte, nu avusese prilejul s-o vadă decât dinspre lumea elevilor. 
Știa să asculte și se întâmpla, ca peste tot, să existe și inși-memorii vii ale instituției, cărora le făcea o deosebită plăcere să povestească tot felul de întâmplări, situații din vremea tinereții lor (când a venit Mia în liceu, ei se îndreptau spre pensionare), astfel că a aflat tot felul de lucruri uluitoare, pline de pitoresc, din perspectiva ei, cu nelipsitele picanterii, povestiri cu inevitabilul senzațional, șarjat, cum era convinsă, de cel ce le relata, dar pe care nu-l contrazicea, fascinată de metamorfoza care se petrecea sub ochii ei cu omul ce întinerea, se lumina la chip, retrăia ori, mai degrabă, intra într-un fel de joc de-a ce-ar fi fost / cum ar fi fost dacă…   
Între noii colegi, era un profesor de rusă, temut de mulți din generația veche, care-i știau meteahna de a „ciripi” sau chiar că ar fi fost informator al securității (avea, de altfel, o agendă pe care nu o lăsa din mână și în care, aproape continuu, în pauze sau la ședințe scria, iar o profesoară de franceză, spirit liber, o femeie inteligentă și cu mult har și haz, zicea că și-ar dori să pună mâna ca să vadă ce tot scrie acolo!). El i-a povestit în câteva rânduri mult despre vremea tinereții lor, când profesorii, mai ales în așezări mai mici, dar, probabil, și în marile orașe, erau un fel de mici zei, cel puțin, apropiați adesea de cei de la putere și își făceau servicii cu beneficii reciproce.
O imagine care i-a rămas în minte, dintre cele zugrăvite de profesorul de rusă, era a chiolhanurilor care se organizau în nopți de sărbătoare ad-hoc, în zonele viticole din preajmă, unde erau aduse, din ordinul celor de la partid – unicul –, tractoare, la lumina farurilor cărora se încingeau, în preajma câte unui imens foc de tabără, mese îmbelșugate, de unde nu lipsea nimic dintre alimentele și băuturile pe care oamenii obișnuiți nu le mai văzuseră de mult timp decât în vis, că în magazine nu se mai punea problema să apară… Acolo, erau prezenți mahării din oraș, dar și tinerii intelectuali, profesori, medici, ingineri și ce-or mai fi fost, acolo se creau simbioze contra naturii, însă profitabile și pentru unii și pentru alții, despre care profesorul îi povestea Miei cu un amestec de nostalgie și mândrie, încercând să se detașeze, totuși, oarecum, de fauna asta care, iată, trăia, dar și păcătuia în contra regimului, pe care el îl slujea cu abnegație...
Profesorul de rusă nu era însă singurul furnizor de povești de demult, asta însemnând, la momentul respectiv, din urmă cu vreo trei decenii, deci, din anii cincizeci-șaizeci. Spre exemplu, aflase că fiecare dintre ei era – conform felului de a fi – „specializat” pe alt sector al vieții celor din cancelarie. Astfel, un coleg de generație al lui, fost, mai întâi, și el tot profesor de rusă, convertit în profesor de română, dar rămas cu suficiente complexe, până la pensie, legate de această schimbare de catedră, cu tot ce presupunea, povestea, de câte ori avea prilejul, tot soiul de intrigi amoroase care îi aveau drept protagoniști pe unii dintre colegii și, mai ales, colegele lui. Mia și-a dat însă repede seama că actanta celor mai multe asemenea istorioare, o profesoară de română – inteligentă, subțire, cultivată, frumoasă, celibatară, râvnită de foarte mulți, cu un folclor sentimental foarte bogat, creat în jurul ei –, se bucura de atâta atenție în relatările confratelui pentru simplul motiv că, așa cum ea însăși i-a mărturisit tinerei colege, i-a respins mereu avansurile, simțind, față de el, mai degrabă repulsie. 
A, și drojdia tristeții de demult nu l-a părăsit, peste ani, manifestându-se nu doar așa, povestindu-i cui avea timp, dintre mai tinerii colegi, desigur, să-l asculte despre viața amoroasă a colegei lui, care, de altfel, era un secret al lui Polichinelle în școală și chiar în oraș. Cel mai mult s-a amuzat Mia, de acea dată, împreună cu colega în cauză, când, la un examen de bacalaureat, organizat, pe atunci, în liceu, a venit ca președinte, un universitar de la Iași, pe care ex-profesorul de rusă, devenit de română, și mai econom din fire, în calitate de diriginte, îl luase acasă la el să-l hrănească, Acolo, cu siguranță, un subiect depănat cu plăcere în fața oaspetelui, fusese componența catedrei de română. Universitarul era el însuși de la o facultate de filologie și, mai mult sau mai puțin „crai”, așa că se interesase ce hram poartă profesoarele din catedră, iar gazda le zugrăvise cum știuse mai bine, așa că, după masă, întorcându-se la liceu, la treabă, universitarul, însoțit de fostul profesor de rusă devenit de română, o vede pe Mia și o strigă: „Domnișoară!” Din spate, profesorul-gazdă îi șoptește, dar suficient de tare încât să-l audă și cea apelată: „Nuuu! Nu ea e domnișoara, cealaltă, cea mai în vârstă!!!”
Ce-l încurcase pe universitarul ieșean? Mia era foarte tânără (se căsătorise înainte de terminarea facultății și avea deja  și un copil de câteva luni), iar cel care îl invitase la el la masă îi oferise probabil o cascadă de informații, din care oaspetele adunase ce voise ori ce i se păruse firesc: o domnișoară, mai „sociabilă”, nu putea fi decât cea mai tânără! Quiproquo, cam ca în Caragiale, când Dandanache îi confundă pe Tipătescu și Trahanache! Numai că Dandanachele modern era ceva mai tânăr, lucid și dezinhibat, încât i-a șoptit râzând Miei: „Vezi că aveți un coleg care v-a zugrăvit în toate culorile: una domnișoară și rea de muscă și alta a dracu de nu se poate! Se vede că tu ești cea de-a doua!”   
În fine, nu se putea să nu existe și cineva pentru care școala să nu fost, în primul rând, decât o sursă de venit ilicit, care spunea cu voluptate aproape despre felul cum făcea să vină spre el butoaie cu brânză, curcani, porci, bidoane de vin ori chiar butoaie, prin simplul – simplu! – fapt că îi teroriza pe elevi, lăsându-i corigenți pe capete, mai ales dacă părinții aveau cât de câtă stare materială. Ciobanii erau, de pildă, între preferații lui dintre părinți, dar și lucrătorii în comerțul socialist...
Pentru Mia, asemenea amintiri, deși nu sunt încărcate de nostalgie, sunt fragmente de viață pe care involuntar, le-a stocat și se minunează că i-au rămas nealterate...