Natură problematizată fiind, Ioan Romeo Roşiianu, ca om, ca artist creator de literatură, este un interpret profund al vremurilor noastre, atât de tulburi și-atât de nesigure, vremuri care-i provoacă o anumită stare de neliniște, o stare de angoasă, aproape patologică, o stare caracterizată prin neliniște sufletească, prin tulburări și îngrijorare, toate acestea manifestându-se la nivelul liricului domniei sale, la modul filosofico-psihologic al unui existențialism dominant, brut, dar pătrunzător, aspru, dar năucitor de frumos și de cutremurător în același timp.
Proieminenta personalitate literară a domului Ioan Romeo Roşiianu îl face cunoscut atât în țară cât și peste hotare, nu numai prin lungul șir al scrierilor Domniei sale, un șir de-a dreptul fabulos (17 volume de poezie; 2 volume de religie, coautor; 1 volum de publicistică; 5 volume de critică literară; 3 volume de cărți traduse, iar în curs de apariție, încă 2 volume, unul de poezie și altul de critică literară, precum și o piesă de teatru), dar și prin semnătura pe care și-a pus-o până acum pe scrierea prefețelor, postfețelor sau referințelor critice la peste 500 cărți, fiind inclus în 11 dicționare și în peste 100 antologii literare, dintre care trei sunt ediții bilingve româno-albaneze.
Ioan Romeo Roşiianu a publicat poezie, proză eseuri și critică literară în toate revistele importante din țară, la unele dintre ele având rubrici sau pagini permanente de critică literară.
Iată, așadar, o activitate creatoare de-a dreptul fantastică în câmpul creației literare, ca să nu mai vorbim despre multele și feluritele distincții și premii pe care le-a obținut, de-a lungul anilor pentru poezie și proză la diferitele concursuri și festivaluri din țară și străinătate.
A fondat revistele MILLENNIUM și eCREATOR, ambele la Baia Mare.
A publicat poezie, proză și eseu în Franța, Germania, Anglia, Albania, Canada, SUA, India, Belgia, Ungaria, Italia, Spania, Moldova, Ucraina și Bulgaria.
În postura de redactor, redactor-șef sau directorul la Editura CASA LUX și ODEON din București, ENESIS, IULIUS și eCREATOR din Baia Mare, a coordonat și ingrijit apariția a peste 700 cărți.
Am efectuat, prin cele prezentate mai sus, o scurtă focalizare asupra muncii, activității și arderilor incandescente în care este implicat acest mare om de cultură, poetul, prozatorul, eseistul, criticul literar, jurnalistul, editorul și, nu în ultimă instanță, formatorul de oameni de cultură, domnul Ioan Romeo Roşiianu.
Revenind la cartea de față, LITANII PENTRU ULTIMĂ UITARE, Editura eCREATOR, Baia Mare, 2025, Colecția POESIS, trebuie să spunem faptul că Ioan Romeo Roşiianu face, da, face a treia transcendere a litaniei în arta creației literare, deoarece, prima asemenea transcendere a făcut-o cu ceva timp în urmă prin volumul LITANII PENTRU SUFLETUL GOL, 2023, aceeași editură, carte căreia am avut onoarea să-i scriu cronica, alături de alte șapte sau opt cărți, iar a doua transcendere a făcut-o prin volumul LITANII PENTRU INIMĂ SURDĂ, 2024, aceeași editură.
Spuneam atunci că "litania" este o rugăciune dialogată sau cântată alternativ de preot și de credincioși, constând în scurte invocații, și că ne face să credem că poetul transcende termenul bisericesc în arta creației literare făcând din el, la modul estetic, o specie literară a genului liric în versuri al literaturii româme culte, în care rolul preotului este luat de eul poetic, care-și destăinuie păsurile, durerilor, trăirile și netrăirile sale, iar rolul corului, al credincioșilor, fiind preluat acum de masa anonimă a lectorilor.
În fapt, autorul celor două cărți de LITANII, sus amintite, apare aici în postura unui poet al unor atitudini lirice ieșite din comun, atitudini care ne poartă-n pragul unor abisuri infernal de dureroase, rămânând ceea ce a fost întotdeauna, un poet în a cărui inimă și simțire totul prinde nuanță liturgică cu un pronunțat iz de sfântă împărtășanie, un poet care știe să se armonizeze perfect cu trăirile și simțirile sale interioare, cu dorurile și ofurile sale atât de felurite, din care nu lipsesc nici amintirile mamei, nici obsesia morții iminente, nici moartea camaradului de arme, nici dorurile multe și descântecele, nici dialogurile cu îngerii și cu Dumnezeu și așa mai departe, litaniile sale fiind ordonate, aproape, la modul alfabetic în carte, așadar amestecate tematic, nelipsând nici iubirea, fie ea "searbădă" sau necondiționată, mărturisită sau nemărturisită, iubire cu sacrificii, starea de dor și depărtare: "te aștept în lotcă și pe valuri / cavaler în noapte să îți fiu / ancorat de ceruri și de maluri / prosternat în moarte și în viu" (STAREA DE DOR ȘI DEPĂRTARE), în momentul în care și soarele, pare-se, a început să moară: "Soarele a inceput să moară / și zenitu-i zare, e zenit) / de acuma poate să mă doară / timpu-n care n-ai venit / este trist să numeri doar tristeți / este timp să nu vorbești în șoapte / sunt sătul de atâtea multe vieți / de-aia le-am ascuns furiș în carte" (SOARELE A ÎNCEPUT SĂ MOARĂ).
Acestea sunt momentele în care eul poetic își scrie testamentul: " am să mă duc cu dusul nicăieri / pustiul este mult prea mare / // (...) / eu n-am uitat cum lupii ieri / mușcau din suflet și din soare,/ mărșăluiesc că n-am ce face / de boală sufăr deseori / când mă târăsc în viață nu îmi place / am vrut să mor de-tâtea ori // n-am bani și-averi să las în urmă / tot ce am avut am dăruit / dar n-am să stau nicicând în turmă / cu dorul meu de viață risipit" (TESTAMENT).
În asemenea împrejurări, eul poetic face ultimele două declarații de dragostea, la fel de emotionante, una pentru toată lumea: "vă iubesc cu dorul de plecare / aș mai sta dar tălpile mă ard / îmi miroase cerul a plecare / n-am armură și n-am nici card / vă iubesc și plec spre soare-apune / de la răsărit mă duc plângând / port în suflet dorul de genune / moartea se amestecă în gând" (VĂ IUBESC CU DORUL DE PLECARE) și alta pentru ființa iubită: "Eu te iubesc cum n-am iubit vreodată / iubita mea cu alb ascuns la tâmple / aș vrea să-ți fiu iubit și sigur frate / și depărtarea să nu se întâmple //(...)/ îți las doar cărți și amintiri frumoase / iubita mea cu ochi albaștri /(...) / îți las din visul meu ștrengar / privirea mea de ceruri îndoită /(...) / cât mai respir eu am să viu / să coacem iar azimele pe plită // eu te iubesc cu părul tău cărunt / și nu mai vreau sa-ți fiu povară / de aceea vreau să plec în prund / și tu să mă amintești la vară" (ULTIMA DECLARAȚIE DE DRAGOSTE).
După aceste două ultime declarații de dragoste, iubind pe toată lumea, dar mai cu seamă pe ființa iubită, eul poetic pleacă liniștit, pregătit fiind pentru întâlnirea cu Dumnezeu: "e prea multă liniște în jur / frunzele n-au timp să ruginească / l-am văzut pe Domnul și vă jur / mirosea a cremene și-a iască (VEDEREA LUI DUMNEZEU).
Da. Totul este trist sau pare a fi trist. Poetul a fost mereu preocupat de tema morții, și a iubirii, aproape absolut, în mai toate cărțile sale.
De altfel, sub influența unor experiențe de expresie romantică și, poate într-o mai mare măsură, expresionistă, poetul realizează o detaşare de contingent, blamând sau infirmând lumea exterioară, construind o lume proprie, o lume halucinantă populată de întâmplări grave și dureroase, de gânduri negre și apăsătoare în care Dumnezeu mai multe tace decât veghează, o lume din care nu lipsește nici iubirea, dar nici moartea, o lume deloc blândă, aflată într-o continuă mișcare, intr-o continuă transformare, nu în bine, ci invers, o lume în care eul poetic devine debusolat, pierdut parcă, dar și absolut conștient de tot ceea ce se-ntâmplă, spre neputința lui.
Cartea de față, ne dăm seama cu ușurință, de lucrul acesta, rotunjeste un profil de poet ale cărui ape lirice si-au aflat de mult timp matca lor impunătoare, jonglând acum, în poezie și în tot ceea ce scrie, printr-un curs maestuos și egal în acelaşi timp.
Este vorba aici despre un adevărat cult și despre o adevărată fidelitate față de propia-i substanță poetică, față de mijloacele proprii de expresie, pe care le va păstra și le va dezvolta, valorificându-le în același registrul liric în toate scrierile sale.
De fapt, această fidelitate despre care facem vorbire este condiția de bază a unei personalități marcante.
Moartea, ca element al trecerii și al experienței pentru dincolo, este omniprezentă în scierile lui Ioan Romeo Roşiianu.
Este o stare de a fi sau a nu fi.
Este opusă Nașterii.
Este ceva macabru care apare sau trebuie să apară, este așteptată, nu pentru că e dorită, ci pentru că este inevitabila.
Este o stare de a da socoteala, un fel de izbăvire, motiv pentru care-și pierde din temerile provocate și vărsate asupra eului poetic.
Moartea nu este singură. E însoțită mereu de opusul ei de dorința de a trăi, de a fi, de a exista și de a ființa în această lume, așa cum este ea.
Este însoțită, spuneam, la tot pasul de iubire, de dragoste care se interpun între viață și moarte, între a fi sau a nu fi, ca un catalizator dădător de speranțe.
La urma urmei, cine nu se teme de moarte?
De multe ori bravăm, dar de temut ne temem, nu pentru că vom muri, ci pentru veșnicia morții, a nevieții și a tăcerii.
Cu toții căutăm să ne sprijinim pe ceva în fața ei.
Cazul în speță, pe cărțile scrise și pe cele nescrise încă, pe eroii din ele, figurile de stil ale acestora, pe spusele și nespusele ce le va mai spune încă umanității, ceea ce nu este deloc puțin.
În destul de numeroasele cronici (recenzii) pe care le-am scris unor cărți ale domnului Ioan Romeo Roşiianu am avut ocazia să vorbesc despre personalitatea complexă a domniei sale, despre stilul inconfundabil de exprimare, precum și despre metoda de lucru pe care o abordează în reflecțiile sale critice, încât îmi vine foarte greu să mai vin cu noutăți în acest domeniu, fără a mă repeta.
Și totuși, se cuvine să amintim faptul că originalitatea scrierilor sale tinde pe undeva către nemărginire, evitând deopotrivă mânuirea unor concepte reci și a unor metafore sugestive, cu orice preț, spațializând și temporalizând idei și viziuni noi și palpabile, generate de vasta sa erudiție asupra lumii cu istoriile ei, asupra scriitorilor cu cărțile lor, în așa fel încât ne dă impresia că timpul și spațiul obiectiv al meditațiilor sale critice și poetice se opresc și se-mpletesc fantastic de frumos, într-un spațiu subiectiv al propiului să eu poetic, un eu receptiv, extrem de lucid.