Ioan Romeo Roșiianu – cel puțin în ultimele volume publicate – este unul dintre puținii scriitori care aproape că pun semnul egalității între viață și scris, pentru care, altfel spus, viața se identifică în totalitate cu literatura, așa cum este și cazul volumului de față, „Litanii pentru ultimă uitare” (Ecreator, Baia Mare 2025), o lungă confesiune pendulând dramatic între sfâșiere sufletească și resemnare, stări care-i vin din firescul nevindecabilului dor de rădăcini și, cu deosebire, de părinți, de mamă întâi de toate, pe care poetul o divinizează, încât pare să accepte sporirea grabei, mai ales în ce-l privește, a ceea ce Lucian Blaga numea Marea Trecere ca pe o posibilitate de regăsire a fericirii primordiale. „îmi e dor de jalea mea de dus / dar mi-e liniștea pocal de nori / mama mea tu în apus te-ai dus / să m-aștepți la margine de sori”.
Cu luciditate tragică, străbătută totuși nu de puține ori de un sentiment de frustrare, venit din intensitatea cu care se arată semnele limitelor propriei condiții, prin vocea textuală Romeo Roșiianu realizează, de fapt, din perspectiva unui „dor adânc” de propria moarte, un rechizitoriu al existenței, în general, și, totodată, al destinului uman, dar și o insolită declarație de dragoste tocmai față de viață, poeziile din carte dezvoltând tema morții ca singura și ineludabila realitate, drept care, asumându-și-o, cu ironie dureroasă, anunță: „Am luat bilet de ducerea spre moarte / mă duc cu mine-acolo doar la dus”. Și, cu aceeași tristețe, anticipează: „va fi frumos în lumea voastră / puțini vor ști că am plecat”...

Făcându-și bilanțul viețuirii, prin raportare la cei apropiați, plecați demult, cel ce se pregătește să-i urmeze, mai devreme sau mai târziu, amintește de tributul sau darul ori felul pe care și l-a ales de a puncta existența, într-o confesiune către un potențial interlocutor, în care face aluzie și la sincopa trăită în relația cu divinul: „Prietene, m-am îmbrăcat în moarte / n-am mai rămas în urmă decât eu / și m-am culcat pe-o pagină de carte / nu-mi pasă chiar de Dumnezeu // de sfinții lui cu ochii goi / eu nu vorbesc cu lutul din pereți”. 
Sinestezic alteori însă, mărturisește indirect o reconciliere tacită, unilaterală – cum unilaterală fusese și îndepărtarea! – cu Dumnezeu: „Am auzit mirosul florilor plângând / și-am mirosit tăcerea stelelor departe / m-am mai rugat la Dumnezeu în gând / să-mi nemurească slovele în carte”.
În aceeași ecuație se înscrie desigur și nelipsita relație cu timpul, dar efectul acțiunii lui nu este evaluat cu durerea cunoscută de la alți scriitori, din toate epocile, fiindcă, stăpânit de aceeași amintită luciditate, poetul nu se lasă copleșit de gândul trecerii suverane a acestuia: „nu-mi trebuie clepsidră ca să mor / simt dimineața morții-n tindă / ies transpirat pe-al viselor ogor / mă-ntreb când moartea-o să mă prindă”.
Analizând poeziile din acest volum, se poate observa că, în felul său, Romeo Ioan Roșiianu demonstrează justețea cuvintelor lui Emil Cioran din „Amurgul gândurilor”, potrivit cărora „Suntem superiori morții doar în dorința de a muri, căci ne murim moartea trăind”, din moment ce, ecou târziu, poetul de azi meditează:  „Lacrima de-acuma îmi sfâșie / restul meu de viață-n amintiri / numai moartea poate să-mi învie / patima în dusele trăiri”. 
Mai mult, poetul se introspectează, invocând (și evocând) totodată puterea iubirii ce-l însoțește: „de dragul tău se face bine / în trupul meu de suferință stors”.
În concluzie, tulburătoarele versuri ale lui Romeo Roșiianu din acest volum sunt radiografierea exactă a unui suflet de o rară sensibilitate, încărcat de dragoste de viață incomensurabilă și, ca o consecință, mai ales de dorința de a spune lumii cât mai mult din ceea ce cuprinde din plin acest suflet, traversând momente de o extraordinară densitate emoțională.