Referindu-ne strict la termenul "litanie", trebuie să spunem faptul că litania se referă la o formă de rugăciune sau invocație care constă în repetarea unor cereri, adesea adresate lui Dumnezeu sau sfinților, de către un lider religios, cu răspunsul comunității, și că ea, litania, își are rădăcinile în tradițiile religioase creștine, fiind menționată în literatură patristică a Bisericii Ortodoxe și Catolice; cele mai vechi referințe găsindu-se în liturghia mistică a primelor secole ale creștinismului. 
          Litania a avut și încă are un puternic impact cultural și societal, servind drept un mecanism de întărire a comunității prin rugăciune colectivă, având o importanță deosebită în cultul comunitar și-n ritualurile individuale, dar și un puternic impact în ceea ce privește influența ei în arte, în general, în literatura și cultura populară, în special. 
          Astfel, conceptul de litanie a inspirat opere de artă, poezii și literaturi, fiind frecvent întâlnit în creațiile literare ale lui Dante și ale lui Milton, dar și-n arta vizuală, unde litania apare ca temă centrală în multe picturii religioase. 
          În epoca modernă, au apărut o mulțime de termeni asociați litaniei, cum ar fi: rugăciunea, invocația, cererea, dar și antonime ale acesteia, precum indiferența sau necredința, care ajută la conturarea unei înțelegeri mai cuprinzătoare. 

          Cartea luată în discuție, LITANII PENTRU INIMĂ SURDĂ, Editura eCREATOR, Baia Mare,  2024, Colecția POESIS, pare a fi și este o continuare a cărții anterioara de versuri, LITANII PENTRU SUFLETUL GOL, 2023, dar și premergătoarea celei de-a treia cărții de litanii, LITANII PENTRU ULTIMĂ UITARE, 2025, toate apărute  la aceeași editură, eCREATOR din Baia, în Colecția POESIS, carte, așezată cronologic la mijlocul acestei TRILOGII A LITANIILOR, formând de fapt axa TRILOGIEI. 
          În cartea luată în discuție, la fel ca și-n celelalte două, Ioan Romeo Roşiianu apare în ipostaza unui poet, în inima și-n simțirea căruia, am mai spus-o și altă dată, totul prinde nuanță liturgică, căpătând un pronunțat iz de sfântă împărtășanie, armonizându-se perfect cu trăirile și frământările sale interne, cu dorurile și ofurile sale atât de felurite în care  pe prim plan se află moșii și strămoșii săi, în primul rând păriții, tata și mama, din care descinde direct; în ipostaza unui poet al unor atitudini lirice ieșite din comun, purtându-ne până în pragul unor abisuri infernal de dureroase, abisuri în care imaginea, mamei pe care o invocă mereu în momentele grele, în momentele de restriște, cu mare delicatețe, dar și cu durere, ușurându-se și liniștindu-se el pe el, apare la modul litanic, dincolo de orice orizont, dar în apropierea lui Dumnezeu, simțind că "...numai lacrima desparte / drumul meu spre tine către eu / mamă îmi ești foame toată setea / n-am să pot să mai adăst cumva / când am să dansez cu moartea-mi / râsul meu prin lacrimi va trecea"(CÂTEC PENTRU MAMA).
          În asemenea momente, destăinuirea eului poetic, care se simte atât de singur fără ființa care i-a dat viață, ia amploare cosmică, transformând-se din cântec-litanie în bocet de maximă tânguială, în care chiar și timpul pare a sta să moară, iar amintirile îl rod și-l dor pe eul liric  făcându-l să trăiască acea stare de disperare prin care "...ultima și-ntâia oară / plâng de dragul tău și mor"(CÂNTEC PENTRU MAMA).
          Dorul de mamă devine aproape palpabil, este un dor mare, un dor din greu, un dor în care tăcerile îl dor într-una, "...mamă îmi este dor de brațul tău / și de caldul sânului de-aproape / (...) / mamă îmi e dor de zisul tău cu veșnicie / (...) / mamă mi-este peste poate azi / dar mă-nchin la frageda făptură", cerându-și iertare în același timp, "mamă mea te rog să mă ierți / mi-e popasul greu și jalea mare / mai aștept și-acum să mă mai cerți / cu iubirea ta adâncă mare // mama mea te rog să mă atingi / să-mi mai dai cuvânt de-nvățătură / o privire-n suflet să-mi înfing / o iubire ce nu se mai fură"(CÂTEC PENTRU MAMA).
          Eul poetic încearcă să revină cu picioarele pe pământ, pustiit de atâtea lacrimi, încercând să cioplească prin slove haina potrivită chipului mamei, scuzându-se pentru această coborâre din macrocosmosul durerii, aici pe pământ, la nivelul microcosmosului, nemaiavând "constelații" să-i închine, inima rănită tare fiindu-i, simţind cum umbra lui, din urmă-l va ajunge, și-atunci "...te voi strânge-n brațe ca un prunc / tu-mi vei șterge zilele de dor / (...) / voi veni cu amitiri frumoase / visul meu să-l pui de căpătâi / (...) / n-am uitat de ulița bunicii /(...) / am rămas să mai măsor cărarea / doar pe mal de ape m-am mai dus / și mă doare aspru-nviorarea / care-atunci pe tine te-a răpus"(SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).
          Verbul "a sta" capătă acum nuanțe și sensuri de a rămâne încă, aici pe loc, țintuit în piroanele durerii, până-n clipa sosirii plecării, creând jocuri de cuvinte cu adânc iz metafizic: "...stau și stau că statul e un stat / lângă marginea din marginea tăcerii / vreau să stau la sânul ulcerat / să-ți sfințesc  / comoara resemnării"(SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).
          Elogiile aduse mamei plecate la cele veșnice nu mai contenesc, lungind poemul-litanie-bocet, neputând-se desprinde de imaginea invocată, "...ai fost bună mama mea frumoasă / Doamne ce putere mai aveai / am rămas copilul dus de-acasă / cel pe care-n vise îl aveai /(...)/ astăzi plâng în zilele de post / amintirile cu tine neratate / (...) / mi-e mai dor de umbra ta-n grădină / la ibric cafeaua când făceai / lucrai mult cu aripi de albină / pentru multe suflete torceai..."(SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚA MEA!).
          Alteregoul poetului mărturisește măicuței sale dragi faptul că nu mai are lacrimi să mai plângă, ochiul lui îi este obosit, neștiind când va sosi momentul "...când la tine-o să ajung  / biet copil de toate vitregit / m-am ascuns măicuță printre cărți / plâng și azi și plânsul mă ucide / (...) / plâng încet să nu mai știe cerul / plâng măicuță sufletul e gol / și-o înfipt o moarte-n mine gerul / vin curând în luturi ca să mor // să m-aștepți la calea jumătate / nimănui să-i spui că am greșit / n-am clădit în viața ta palate / doar pe mine-n toate risipit"(SĂ MĂ IERȚI, MĂICUȚĂ!).
          Tematica litaniilor variază progresiv și-n cartea aceasta, continuând cu amintirile eroului liric, amintiri ce-au fost cândva, prosternându-se la asfințit și la ploi, legănându-se în liniște pe drumuri, "...am suferit de patimi și nevoi / m-am strecurat prin ultimele fumuri // am argăsit de cale lungă dorului /(...) / am tot făcut cu facerea ceva", rămânându-i în suflet doar amarul (ABDICARE), și jocul meditativ al cuvintelor, cu "albul meu și albul tău", același alb în varii împrejurări, alb care se-ndepărtează evolutiv în timp, ajungând o poveste spusă, "albul meu", iar "albul tău ecouri nu, mai are / albul meu e ultima redută / albul tău nici margini nu mai are"(ALBUL MEU ȘI ALBUL TĂU), făcând promisiuni, plecând și-ntorcându-se și iarăși ducându-se, pentru că "...dusă-i calea mea / nimeni nu mai știe cum se-ntoarce / într-o viață reavănă și ea / o poveste nouă nu se toarce"(AM PROMIS), spunând ceea ce avea de spus, cerându-și iertare, nemeritând "liniști și-nchinare", rămânând "...printre povești / o lacrimă uscată și cu sare /(...) / am să-ți spun că spusul spune / povești de depănat poveștile / iubita mea din altă lume / tu astăzi moartea povestești"(AM SĂ ÎȚI SPUN).
          Spusele eului poetic, prin versuri rimate în stil clasic, cu rimă încrucișată în majoritatea poemelor, alternează, ca și-n celelalte două cărți ale TRILOGIEI, când într-un suspin tânguios, când într-o apă tare, devenind arc dureros peste paradisuri nevinovate, iar construcțiile versurilor, ale măsurii acestora, ale ritmului și ale rimei, scot pe deplin în evidență trăirile și frământările lui, iubirile și neiubirile unui suflet zbuciumat, cuprins și chinuit de dragoste și de doruri multe, alinate, dar mai mult nealinate, un suflet care, deși trăiește la modul cerebral, se consumă la modul sufletesc, nu numai spiritual. 
          Poetul apare și-n această carte, trăind și iubind lucrurile felurite care, de cele mai multe ori, nu-i răspund trăirilor lui  iar ceea ce-i mai dureros este tocmai faptul că nici el însuşi, chiar, nu-și poate explica tentativa aceasta obsedantă de a depăşi marginea posibilului, motiv pentru care promite multe și spune multe, concomitent cu dorința de a muri, pentru că-n jur este moarte de ajuns, plângându-se unui Dumnezeu care nu se arată, blestemând zilele de acum, dialogând cu îngerii, spunându-le că nu mai  cere nimic, că nu mai poate și nu mai știe ce, simțindu-se un damnat condamnat la chinurile infernului, blestemat pe rând, ascunzându-și luceferii, cu inima-i searbădă, în iubiri necondiționate. , dar mărturisite, durându-l litaniile care devin inutile, știindu-se cu moartea, total sau deloc, pregătindu-se de inevitabila și mereu proaspăta murire, certându-se și îmbătându-se cu această viață plină de vânt și de "gunoi", care miroase a neliniște a neputință, nemaiașteptând nimic și pe nimeni, Dumnezeu rămânând doar o poveste, o poveste de sfârşit, în aceste risipiri perene cu spovedanii inutile și cu stampe de poeții și de actori triști, cu visuri de noapte, cu vreri și vrerea sa, totul încheindu-se cu ODA BUCUREȘTIULUI MEU, luându-și parcă rămas bun de la oameni și de la locuri, având "Bucureștiu-n sânge și cuvânt", dorind să moară în toate cele, "...să duc cu mine în mormânt / doar amintiri rebele"(ODĂ BUCUREȘTIULUI MEU).
          Arta cuvântului la Ioan Romeo Roşiianu, în spațiul și-n spiritul litaniilor sale, se află într-o fericită și fecundă interferență cu arta filosofării, constituind o structură care vizează o coordonată lirică permanentă, primind rolul decisiv în ansamblul creației sale, devenind cu mult mai mult decât o simplă performanță poetică sau o dezvoltare tematică oarecare, o stare de filosofare multiplă, fie direct invocată, fie că o incubă versul insuș, lucrul acesta ținând de stilul interior al cărții, acela de structurare a subtextului ei antologic, precum și a condiție ei umane între mister și între relevare.
          Frumos, cutremurător de frumos și de dureros, în același timp, discursul lirico-litanic al domnului Ioan Romeo Roşiianu, care-și dorește la un moment dat liniște, pentru faptul că liniștea nu pune întrebări. Adevărat. Liniștea nu pune întrebări, dar în liniște se pun totuși, multe întrebări. Ea prezentă doar cadrul popice pentru a dialoga noi cu noi înșine pentru a privi introspectiv în sufletul nostru. De multe ori pierdem totul în viață, dar rămânem însă bogați pentru că nu ne-am pierdut pe noi.