Privită în ansamblu, rezistența morală a creștinismului timpuriu devine eroul celor două obiecții principale opuse de Platon artei în cartea a X-a a STATULUI său. 
          La fel cum Platon afirmase că datorită caracterului lor imaginativ ireal, poezia și pictura se află la trei trepte depărtare de creator și de adevăr, tot aşa și gânditorii creștini au derivat artele disimulante și creatoare de imagini - în special artele teatrului - de la Diavol, "mincinosul dintru început".
          Tertullian scria următoarele: "Autorul adevărului nu iubește falsitatea; tot ceea ce este prefăcut este adulter în ochii Lui. Pe omul care-și contraface glasul, sexul sau vârsta, care face paradă de iubire și ură false, El nu-l va aproba, căci El osândește orice fățărnicie. În legea Sa, El îl înfiereaza ca pe un blestemat pe bărbatul ce ar îmbrăca straie femeiești; și atunci care îi va fi oare judecata aruncată asupra pantomimului anumit instruit ca să joace rolul femeii?"(DE SPECTACULIS, XXIII, ed. LOEB, p. 287).

          A doua obiecție majoră a lui Platon față de artele imitative în STATUL, X, constă în tendința acestora de a iriga pasiunile și de a face ca partea nestatornică din noi să domine virtuțile raționale. 
          La fel și pentru creștini, legătura artelor frumoase cu pasiunile era o ofensă, deoarece, creștinii nu prețuiau atât virtuțile raționale, cât deprinderea blândeții. Roadele spiritului sunt iubirea, bucuria, pacea, supunerea, cumpătarea, răbdarea, bunătatea. Ori în artele laice păgâne ei aflau habitusul emoțional opus. 
          În tinerețea sa, ca cititor pasionat al clasicilor, Augustin învățase să declame și să trăiască lăuntric pasajele virgiliene în care se descriau viu reliefate atâtea pagini păgâne; tânguirile lui Enea după moartea Didonei, mânia Iunonei, lascivitatea lui Iupiter, și așa mai departe. După convertirea sa, el deplângea familiaritatea cu patimile astfel dobândită (CONFESIUNI, I, XXIII, ed. LOEB, pp. 39-43).
          După modul în care biserica asocia simțirile blânde cu porumbelul alb al păcii, tot așa corbul negru a devenit pentru biserică simbolul celor mai brutale porniri psihologice. În felul acesta, biserica a adaptat sistemului ei specific de idei o veche superstiție romană. 
          Pasiunile cele mai josnice și cele mai sălbatice erau treptat identificate cu zeii greci; se pretindea că obârșia lor se află în emanațiile gazoase infernale din grota delfică  statornicindu-se astfel o conotație demonică, nu numai în jurul poeziei păgâne, ci și în jurul poeziei în genere. 
          Viciile pe care oamenii din Evul Mediu le puneau în legătură cu arta: ipocrizia, senzualitatea, violența, li se păreau mai primejdioase decât i s-au părut odinioară lui Platon, datorită farmecului seducător care le insoțea. "Poeții sunt periculoși deoarece din  cauza dulceții modulațiilor lor, sufletele își pierd harul", spunea Lactantius. 
          Bunăoară, arta îi apărea clericului sub chipul unei sirene care se îndeletnicea cu abaterea oamenilor de la cărarea îngustă a virtuții și cu cât mai mare îi era puterea de atracție, cu atât mai imperioasă era și obligația de a nu-i face nicio concesie. 
          Una dintre cele mai bine cunoscute expresii ale acelei respingeri rigide a farmecului seducător al Muzelor, din întreaga perioadă medievală, o aflăm la Boethius: cultivă filosofia, adevărata consolare a spiritelor tulburate, dar pe Muze le respinge ca pe niște fecioare impure, care oferă "dulcea otravă" în locul unui leac adevărat și ucid sămânța roditoare a rațiunii cu spinii sterpi ai patimilor, îndeamnă el. 
         Acumularea unor asemenea exemple, scoase aproape toate din scrierile părinților bisericii, face verosimilă susținerea că în Evul Mediu nu a existat estetică din cauza rigorismului moral predominant. 
          În sistemul valorilor, virtutea morală ocupa nu numai poziția supremă, dar uneori apărea chiar și sub forma unei exclusivități glaciale. 
           În asemenea momente în care preocuparea cea mai arzătoare era glorificarea lui Dumnezeu și pregătirea pentru cer, în programul cultural nu exista decât un loc redus pentru artele producătoare de plăcere. 
           Bunăoară, încă din primii ani ai maturității, Sfântul Augustin îi mulțumea Domnului că se lepădase de trivialitățile și copilăriile studierii literaturii profane cu care își irosise tinerețea. 
           Datorită acestei tendințe moraliste a lui Augustin, pierderea tratatului său de început, DESPRE POTRIVIRE ȘI FRUMOS, (CONFESIUNI, IV, XIV - XV, pp. 189, 191), nu a fost considerată ca o pagubă prea mare pentru istoria esteticii. 
           În concluzie, se poate afirma la modul general faptul că acest rigorism practic augustinian a constituit trăsatura caracteristică a filosofiei medievale. 
          Mereu se spunea acum  că viața este o preocupare gravă, motiv pentru care reflecția trebuie îndreptată numai spre lucrurile serioase și, nici în viață, nici în reflecție, nu există loc pentru altceva decât pentru studiu și virtute.