…fără să ştim sau să ne pese, Bratia era pentru noi copiii ceea ce era Ozana pentru Nică. În ea, tot aşa de „limpede şi frumos curgătoare”, ne scăldam noi, ceata de copii, în timp ce mamele ne urmăreau discret. Aparent fără să ne dea vreo importanţă, albeau rufele cu maiul, un pic mai sus, pe râu.
     Aşa se spălau rufele pe Bratia. Bătute cu maiul, aprig. Se înmuiau bine în apa râului, se săpuneau zdravăn cu săpun de casă, se aşezau pe o piatră mai mare, un pietroi mai bine-zis, apoi se atingeau fără milă cu maiul când pe-o parte, când pe alta, până ce dispărea orice firicel de murdărie, orice pată. Urma limpezirea lor în apa râului, apa se scotea din ele tot cu maiul care acum îndeplinea funcţia de storcător, se aşezau în albie şi se purcedea spre casă prin crâng şi prin grădini. Nu mi-amintesc ca îndeletnicirea asta să-mi fi trezit o mare curiozitate, Aveam alte preocupări la vârsta aceea şi în momentele acelea. Nu mă îndoiam că ştiau ele, mamele, de ce bietele rufe trebuiau agresate aşa. Bucata de lemn gros, paralelipipedic sau cilindric, cu o coadă ataşată, tot din lemn, făcea probabil ceea ce, peste ani, aveau să facă cele mai performante maşini de spălat.

         Mult mai târziu, peste vreo patru decenii, era pe când abia intrasem în mileniul trei, am reuşit să revăd meleagurile acestea, ale primei copilării. Am recunoscut locurile. Atmosfera se schimbase, firesc, odată cu trecerea vremii. Din mersul maşinii am zărit Bratia şi acelaşi crâng de pe malul ei, numai că acum părea ceva mai chel. Şi, pe marginea drumului învecinat cu crângul, treceau, vesele şi pline de viaţă, pâlcuri de fete, eleve de liceu sau studente în vacanţă, cu şlapi, pantaloni scurţi şi maieuri ce abia le acopereau sânii. Veneau de la râu, cu rufele şi cu maiul sub braţ. La fel ca altădată, şoseaua şerpuia alene pe marginea crângului, urmând albia râului. Tabloul zărit în fugă  semăna şi nu prea cu imaginile copilăriei mele. Nici n-ar fi avut cum să se suprapună întocmai. Nimic nu mai era uriaş ca atunci: nici şoseaua, nici Bratia, nici crângul, nici casele. Timpul care trecuse alterase, pe ici, pe colo, imaginea Bălileştiului de altădată. Și nici pâlcul de fete, vesel şi zgomotos, nu semăna întocmai cu tabloul de demult, cel puţin nu cu cel pe care memoria mea îl păstrase.
    Totuşi, n-am reuşit să revăd casa în care am locuit, de fapt casele, că au fost două, cu toate că am clar imaginea lor în minte chiar şi acum. Poate n-am reuşit eu să le identific, poate nici nu mai existau. Despre prima, cea în care am locuit chiar în primii mei ani de viaţă, mi-amintesc foarte vag, era casa unor oameni „cu stare” în care mai rămăsese o bătrână doamnă, căreia îi spuneam „coana Nina”. Coana Nina cea bătrână părea a fi de la oraş, aşa o catalogasem eu după îmbrăcăminte şi după pieptănătură, pentru că avea „coc” sau „conci” şi pentru că nu purta basma pe cap cum purtau la ţară femeile de vârsta ei, detalii care nu-mi „scăpaseră”, chiar dacă eram atât de mică. Şi, dacă o numeam „coana”, era musai să fie aşa, adică să fie de la oraş. Posibil să se fi întors la bătrâneţe în casa părintească şi să nu fi vrut s-o părăsească, cum fac mulţi dintre noi chiar şi azi.
      „Coana Nina” era foarte amabilă cu părinţii mei şi cu mine, mai ales că şi mama, care-şi petrecea tot timpul acasă, fiind astfel mai mereu în preajma coanei Nina, era foarte atentă și o menaja. Mama se purta şi vorbea frumos, cu politeţe, iar pe mine nu mă lăsa să fac gălăgie, să nu se supere doamna cea în vârstă. „Nu plânge!” sau „Nu face gălăgie, e ruşine, ne-aude coana Nina!” spunea mama adesea, aşa că eu am învăţat de mică ce-nseamnă să-ţi fie ruşine şi că lucruri de care „să-ţi fie ruşine” nu se fac. Sigur că nimeni nu e înger pe pământ şi că fiecare dintre noi greşeşte. Important este însă, cred şi azi asta când „a-ţi fi ruşine” pare să nu mai însemne nimic, să nu greşeşti esenţial. Iar a produce suferinţă altuia, oricine ar fi el, înseamnă a greşi esenţial.  Ruşinea „de după” nu ştiu câtă importanţă mai are, fiindcă  nu poţi stabili cât e de sinceră, iar uneori durerea produsă se repară greu sau nu se repară niciodată. Important este să simţi ruşinea înainte de a sfâşia suflete, înainte de a produce ireparabilul. Şi să poţi afirma oricând, parafrazând un cunoscut scriitor, nu mai ştiu care, „azi este încă o zi în care încă n-am greşit esenţial”. 
       Tot de foarte mică am auzit de la mama expresia „nu e bine”. Nu e bine să faci lucrul acela, nu e bine să spui lucrul acela. „De ce?” scormoneam eu mai departe, avidă de răspunsuri, dornică de explicaţii, convinsă la vârsta aceea că toate lucrurile au o explicaţie, că toate pe lumea asta au un răspuns. „Pentru că nu e bine!”, răspundea mama invariabil, tăind scurt apetitul meu pentru conversaţii şi iscodiri. Astfel că eu, dintotdeauna, am dat acestui răspuns o conotaţie religioasă. Nu ştiu clar de ce, pentru că noi nu eram nişte practicanţi religioşi în adevăratul sens al cuvântului, deşi eram credincioşi.
     …Coana Nina nu părea să fie supărată pe noi pentru că-i ocupam o parte din casă, habar n-am în câte dintre camere locuiam, într-una sau în două, niciodată n-am locuit în mai multe, aveam şi noi un acoperiş deasupra capului. Nu-mi amintesc mai nimic din interiorul acela. Îmi amintesc totuși holul care era comun și care, presupun, despărțea camera sau camerele în care stătea cona Nina de camera sau de camerele în care locuiam noi. Însă era de-ajuns, fie că era o cameră, fie că erau două, fie că era un metru pătrat. Era de-ajuns încât să producă o suferinţă la care mă gândesc azi, dar despre care nu intuiam nimic la cei trei ani și-un pic ai mei, când nici măcar nu-ncepusem să-nţeleg ce e cu mine pe Pământ. Nu că pe măsură ce îmbătrânim am înţelege cu mult mai mult, dar la vremea aceea abia îmi ştiam numele. Foarte probabil, şi coana Nina devenise chiriaş pe propria-i proprietate, nu avusese de ales, nici noi nu ne aleseserăm singuri unde să locuim. 
       Bătrâna doamnă o-nvăţa multe lucruri pe mama care, fiind foarte tânără, mai avea încă foarte multe de învăţat. Ea îi spunea mamei „coana Ioana”. Şi mama, coana Ioana, era foarte receptivă la tot soiul de sfaturi pe care coana Nina i le dădea cu generozitate. Reţeta de cozonac pe care de la ea a-nvăţat mama să-l prepare mi-o aduce în minte şi astăzi când se-mplineşte în curând o jumătate de veac de când am cunoscut-o pe „coana Nina”. Care nu mai e de mult printre noi, numai cozonacul cu gust incredibil pe care mama îl prepară şi acum după reţeta ei a rămas ca să ne-aducă aminte de ea şi de vremuri prin care o mare parte dintre oamenii din ţara asta au trecut suferind. Unul dintre oamenii care cu siguranţă au trecut cu durere prin schimbarea de regim ce se-ntâmplase imediat după cel de-al doilea război mondial era coana Nina. Nu mi-a spus nimeni când şi cum a părăsit ea lumea aceasta. Astăzi mi-ar fi plăcut să ştiu, aşa cum mi-ar fi plăcut să-i ştiu povestea vieţii. Una dintre sutele de mii de poveşti care compun istoria noastră recentă, cea interzisă a se studia în şcoli vreme de vreo patruzeci şi cinci de ani. Poate că dac-aş fi ştiut-o aş fi înţeles un pic mai devreme lucrurile pe care astăzi mi se pare că le-am înţeles mult prea târziu. Povestea unei vieţi însemnând adevărata şi dureroasa noastră istorie sau măcar o părticică din ea aş fi putut s-o aflu mai devreme, de la oameni precum a fost coana Nina. Astfel văd eu lucrurile acum dar, mai degrabă, coana Nina nu mi-ar fi povestit nimic, chiar dacă ar fi vrut şi chiar dacă vârsta mea ar fi fost alta, aceea la care aş fi putut să pricep câte ceva. Despre suferinţe de felul acelora prin care trecuse ea pur şi simplu nu puteai să vorbeşti. Nu aveai voie, era primejdios.
         Cineva a spus că decenţa ar trebui să existe şi în suferinţă, şi în bucurie. Aproape la fel cred şi eu, dar mă gândesc că decenţa ar trebui să se manifeste mai degrabă în bucurie sau când obţinem succese. Orice bucurie şi orice succes sunt mult mai uşor de suportat decât orice durere. De aceea nici n-am foarte multă încredere în persoanele care nu ştiu să-şi gestioneze succesul sau bucuria, devenind chiar indecente în modul în care se manifestă. Cu atât mai puţin încrezătoare devin în aceia care, aflaţi în relativa postură de «învingători» într-un anumit moment, etalează fără rezerve o bucurie excesivă în prezenţa «învinsului» sau a «învinşilor», postură la fel de efemeră sau de relativă ca aceea de câştigător sau de privilegiat al sorţii. Cu asta însă, cu lipsa empatiei, trebuie să se descurce campionii, cei obişnuiţi să câştige, indiferent ce anume câştigă. Sigur, nici ipocrizia nu poate fi o soluţie, nu ne cere nimeni să ne-ntristăm sau să afişăm tristeţe atunci când soarta ne e favorabilă. Numai că ar fi bine, poate, să ne gândim puţin şi la cel de pe locul doi. Sau la cei de pe locurile codaşe. Dar, dacă mi se pare nelalocul ei şi sunt mai puţin îngăduitoare cu lipsa de înţelegere a câştigătorului faţă de cel ce pierde, am toată îngăduinţa faţă de manifestările mai puţin demne, eventual, ale celui năpăstuit. De aceea, spuneam, n-aş dezaproba un om care, în durere, îşi pierde orice urmă de decenţă. Coana Nina ştia însă ce să facă cu suferinţa ei, o purta pe umeri cum putea, dar cu demnitate şi cu decenţă, aşa arată amintirea ei azi. Peste câţiva ani aveam s-o-ntâlnesc pe maica Tia despre a cărei suferinţă gândesc la fel. Oricum, destinele celor două femei erau destul de asemănătoare. Iar lucrul acesta l-am înțeles târziu, peste ani. Peste foarte mulți ani.
        …Văd şi azi curtea mare, locul meu de joacă şi micul meu mare univers, ce părea părăsită din cauza ierbii ce crescuse anapoda, fără oprelişti, nestingherită de nimeni. Nu scăpase aproape nimic procesului de etatizare, poporul devenise principalul proprietar al bunurilor. Era un fel de a spune că poporul devenise proprietarul întregii avuţii, asta era valabil pe hârtie, în realitate poporul nu avea mai nimic. Coana Nina şi alţii ca ea nu erau şi ei „poporul”, de-aia le luaseră  „bogăţiile”: casele, pământurile, ce-or mai fi avut. Acum era bătrână şi nu mai avea puterea de a se ocupa de altceva decât de propria persoană, pentru vârsta ei chiar şi asta însemna mult. Îmi mai amintesc faţada albă a casei cu prispa cea înaltă de pe care m-am aruncat  direct în cap pe când încă nu-mplinisem trei ani. Nu ştiu să spun de ce, poate din cauza dificultăţii în a aprecia corect distanţele, defect care nu mi-a dispărut nici până acum. Poate din cauza vreunui joc din capul meu de copil de trei ani, zburdalnic ca mulţi alţii sau mai abitir. Ori în goana după vreo mâţă nostimă pe care trebuia musai s-o prind şi s-o iau în braţe ca să-mi înfig zdravăn mânuţele şi să-i smulg ghemotoace de blană în accesul meu de iubire nestăvilită. N-am păţit mare lucru, adică nu mi-am spart capul, nu mi-am rupt gâtul şi nici vreo coastă. Mi-am fisurat destul de serios buza inferioară din care sângele a început să se prelingă şi să se-amestece cu lacrimile ce curgeau şiroaie, cred că mai mult din cauza sperieturii şi de necaz decât de durere. Cicatricea o am şi azi, se dezvăluie şi-mi aminteşte de întâmplare ori de câte ori îmi muşc buzele. Nu vreau să mă gândesc sau să-mi imaginez la cum o fi trecut mama prin întâmplarea asta.
…oricum ar fi fost, o lume dispăruse şi alta îi luase locul. N-am îndrăznit să-ntreb pe cineva despre casele primei mele copilării. Eu nu mai cunoşteam pe nimeni, pe mine, probabil, nu mă mai ştia nimeni. Trecuseră vreo patruzeci de ani.
        N-am locuit destul de mult în satul acela încât să apuc să trăiesc experienţa de a spăla rufele la râu, cu maiul. Şi acum regret o experienţă pierdută, ca atâtea altele din tot mai puţinele experienţe autentice care au mai rămas.
        La trei-patru ani, în vremea în care Bratia curgea atât de limpede și de frumos, întrecându-se cu Ozana - și nu exagerez cu nimic felul în care descriu, furând de la înaintași celebri, o părticică din Universul meu din acei ani, déjà foarte îndepărtați -,  eram o fată cam băieţoi sau un amestec. Iubeam păpuşile foarte mult, ca orice fetiţă. Ceea ce nu înseamnă că aveam mare grijă de ele, le „mutilam” rapid și pe rând capetele de gips pe care mă încăpăţânam să le vâr în albia de lemn în care mama spăla rufele acasă, atunci când nu mergea la râu. 
       Nu e vorba de vreo mare suferinţă deoarece lucrul acesta n-a declanşat cine ştie ce nefericiri sau tristeţi, dar, cât am fost copil, am tânjit puţintel după altfel de păpuşi. Banii erau atâţia câţi erau şi ajungeau numai pentru mâncare şi pentru câteva haine, iar jucăriile pe care le primeam noi erau pe măsura acestor posibilităţi, erau jucării dintre cele mai ieftine. Acum cred, mai degrabă, că nu lipsa banilor era cauza achiziționării jucăriilor modeste, ci o anumită mentalitate, diferită de cea de azi când copiii devin aproape plictisiți de mult mai numeroasele și mult mai costisitoarele jucării care li se oferă. Iar păpuşile mele de atunci nu se abăteau nici ele de la regulă, erau păpuşi din acelea modeste, nu prea măricele, aveau rochiţe, dar capetele erau din gips, părul le lipsea și ochii erau desenaţi. Însă eu îmi doream, pe ascuns, o păpuşă mare, aproape cât un copilaş de mare, cu păr blond şi lung, păpuşa cu ochi albaştri ca două mărgeane, încadraţi de genele acelea lungi şi false. Unele dintre păpușile acestea vorbeau, spuneau « mama » exact ca un copil adevărat. Păpușile mari, cu ochi de mărgele, nu cu ochi desenaţi, puteau închide şi deschide ochii după cum voiai tu, mămica – fetiţă. Ceea ce nu se-ntâmpla cu păpuşile pe care le primeam eu. În mod sigur văzusem pe undeva o păpuşa ca asta, fie şi numai într-o poză sau pe la grădiniţă și îmi rămăsese inima la ea. Cât am fost copil n-am îndrăznit niciodată să le cer părinţilor păpuşa mult visată, probabil îmi dădeam seama că ar fi fost în zadar, ei n-ar fi dat banii pe astfel de lucruri. Oricum, nu cu ușurință. Așa credeam atunci și ani la rând n-am îndrăznit să-mi dezvălui dorința. Iar visul acesta, neîmplinit în copilărie, deşi amorţit de-a lungul anilor, n-a dispărut de tot. Astfel că, la majorat, când părinţii mei m-au întrebat ce cadou aș vrea, n-am stat pe gânduri şi le-am spus să-mi trimită bani să-mi însuşesc păpuşa visurilor. Ceea ce am şi făcut, mi-am cumpărat păpuşa „Petruţa” cu fabuloasa sumă de 180 lei. Păpuşii „Petruţa” i-au urmat şi altele de acelaşi fel, prietenii şi cei apropiaţi, puşi între timp la curent cu dorinţele mele, îmi făceau cadou, de zilele de naştere sau de cele ale numelui, „Ilene”, « Georgete » şi „Camelii” asemănătoare cu „Petruţa”. Când m-am măritat ,am primit cadou o păpușă « în temă » , un bebeluș vorbitor. Aşa că, până ce am dat viaţă propriilor mele păpuşi, iar păpuşile din vitrină n-au mai prezentat, firesc, acelaşi interes pentru mine, se strânseseră vreo şapte-opt nume. Asupra cărora copiii mei, păpuşile mele vorbitoare, aveau să se abată cam cum mă abătusem şi eu, cu ani în urmă, asupra bietelor păpuşi cu cap de gips, fără păr şi cu ochi desenaţi. Mama a mai salvat o singură „Petruţă”, sau „Camelie”, sau ce-o fi fost, care zace, săraca, fără hăinuţe, pe o masă, lângă pozele cu copiii şi cu nepoţii ce stau rezemate de vaza ieftină, de sticlă, plină cu flori artificiale. Sărmana „Petruţa” nu mai are pe ea nici urmă de rochie, dar corpul, membrele şi capul i-au rămas întregi. Şi părul, deşi cam ciufulit.

Grupaj de fragmente revizuite din volumul de memorii “Între perfectul simplu și perfectul compus”, autor Elena Dican, Editura ELiteratura, București, 2013