"Care a fost soarta esteticii în era creștină timpurie?", se întreabă unul dintre cercetătorii moderni ai istoriei gustului, dându-și tot el răspunsul: "S-au zămislit noi oameni și, asemenea Heraclizilor din vechime, aceștia au întemeiat o nouă cultură. La început, estetica n-a existat pentru ei (...). Comparativ barbarilor, ei nu aveau ce face cu rafinamentele civilizației antice (...). S-au clădit biserici după planul bazilicii, pline până la refuz de sculpturi, fresce și mozaicuri de tip păgân(...). Dar vechea estetică sofisticată dispăruse(...). Doar o mână de sfinți și erudiți răsăriteni mai cultivau spasmodic batrâna estetică fără a contraveni conștiinței lor curate, dar erau cazuri excepționale. Creștinismul rigid al controversei iconoclaste a pus capăt până la urmă și acestor rămășițe estetice întârziate(...). Înseși Evangheliile, prin unica și exclusiva lor menționare a frumuseții arhitecturii, păreau a fi purtătoarele reproșului lui Cristos, reproș simbolic pentru atitudinea și caracterul veacurilor ce aveau să urmeze(...). Creștinismul timpuriu renunța necondiționat la artele frumoase ca atare (...). În fapt, estetica fusese atât de strivită de către presiunea moralei creștine, încât istoria ei era silită să înceapă iarăși cu începutul (...). Inocența documentelor medievale nu este niciodată tulburată de vreun semn de frumusețe formală, conștientă de sine (...).

Puținele documente《artistice》, ca acelea ale lui Villars de Honnecourt, erau tardive și, chiar atunci, erau de-a dreptul dezamăgitoare. Sunt mai cu seamă însemnări tehnice, înviorate ocazional de către o exortație religioasă. Astăzi au ajuns renumite și consultate din pricina absenței complete a oricăror alte informații în afara lor (...). Pasajele din SUMA THEOLOGICA a Sfântului Toma din Aquino cuprind definiții ale frumuseții și binelui și, desigur, ale 《lucrurilor frumoase 》(...) împrumutate din Aristotel)(...). Este o mare distanță între acest aristotelism anemic și estetica viguroasă ce avea să marcheze Renașterea. Probabil cele mai apropiate de o doctrină a frumosului în Evul Mediu au fost tratatele neoplatonice ale lui Dionisie Areopagitul, DESPRE NUMELE DIVINE, care și-au câștigat o atât de extraordinară popularitate în toate cercurile savante din Europa. Ele înfățișau frumusețea ca unul dintre numele divine, dar 《ipso facto》această frumusețe avea la fel de puțin de-a face cu frumosul estetic ca și străvechiul concept de frumos moral al lui Platon (...). Evul Mediu trebuie caracterizat ca o eră în care frumosul formal din artele frumoase, ca noțiune sau act conștient de sine, nu a existat"(F. P. Chambers, CYCLES OF TASTE, pp. 108 - 116).
          Acest refuz de a recunoaște o conștiință estetică a Evului Mediu, pare plauzibil, la prima vedere. Istoricii clasici germani ai esteticii au sărit de la Plotin la secolul al XVIII-lea (vezi bunăoară Max Schasler), iar un istoric recent consacră gândirii medievale asupra subiectului respectiv numai patru pagini din peste trei sute (Benedetto Croce, ESTETICA, trad. D. Trancă, ed. UNIVERS, București, 1970, pp. 242- 245).
          În fond, rațiunile invocate în pasajul citat par a fi juste: că estetica a fost zdrobită de "rezistența morală creștină" și, de asemenea, că cea mai directă apropiere de o filosofie a frumosului din Evul Mediu, întreprinsă de Dionisie Areopagitul, confunda frumosul cu un atribut divin. 
          Este drept faptul că în paginile scriitorilor bisericești timpurii și târzii întâlnim un anumit grad de rezistență morală la o anumită formă artistică sau frumusețe. 
          În secolele al II-lea și al III-lea, dHr, când creștinismul ducea o luptă grea cu păgânismul și când începuturile monahismului ascetic împingeau mii de oameni către o existență sordidă în pustie, arta păgână a fost asociată în gândirea creștină cu erezia păgână. 
          Sculptura avea un iz de cult pervers și idolatrizant al împăraților; teatrul sugera senzualitate și brutalitate. Tertullian, în secolul al III-lea, spunea că artele teatrului erau patronate de "diavolii îngemănați" ai patimii și desfrâului, Bacchus și Venus.(DE SPECTACULIS, X, ed. LOEB, p. 250).
          Sfântul Ieronim relata faptul că a fost snopit în bătăi de către îngeri în fața judecătorului ceresc fiindcă îl iubea prea mult pe Cicero. 
          Sfânta Maria Engipteanca se simțea cuprinsă de remușcări atunci când îi reveneau în amintire cântece din copilărie, iar Sfântul Vasile scrie despre perversitatea râsului, spunând că pare a fi singura patimă trupească pe care Cristos n-a încercat-o niciodată. 
          Tendința mistică izvorâtă dintr-o latură a augustivismului și ajunsă la apogeu în secolul al XII-lea era de asemenea ascetică. 
          Sfântul Bernard a încercat să nu țină seama de frumusețea naturii, din dragoste pentru Cristos, iar Sfântul Francisc scria că Dumnezeu l-a ales pe el să calce în picioare frumusețea lumii pentru ca oamenii să poată cunoaște faptul că tot harul vine de la Dumnezeu. Astfel, a început prin a dărâma cu mâinile sale o mare casă clădită pentru adepții săi, spunând că o chilie cu ziduri de chirpici era singurul lucru pe care-l putea încuviința(THE MIRROR OF PERFECȚIONARE, 1990, VII p. 13, traducere).
          Sfântul Augustin, denumit "modelul Evului Mediu", a devenit tot mai intolerant față de plăcerile vieții pe măsura înaintării în vârstă. 
          El este cel care a denumit rostirile dramatice "fum și vânt", savurarea armoniei muzicale în sine, desfătare vulgară, reprezentațiile pe scenă, nebunie voluptoasă, iar pasiunea pentru așa ceva, râie obscenă și deșertăciune(CONFESIUNI, III, II, ed. LOEB, p. 105). 
          Tot el a insistat apoi asupra lugubricității spectacolului teatral clasic, deplângând împrejurarea în care fii oamenilor se lasă târâți de "torentul iadului" atunci când urmează pilda zeilor așa cum sunt ei zugrăviți în Homer și-n piesele de teatru romane.(Ibid, IV, I, 147).
           La teatru, spunea el, ne savurăm în chip sentimental simpatia și mâhnirea contrafăcute și ne pasă mai mult de îndrăgostiții păcătoși și de ticăloșii spectaculari, decât de obidiții și sărmanii din viața adevărată(CONFESIUNILE, III, II, ed. LOEB, pp. 60, 61).
          Uneori, ascetismul său a mers până acolo încât a condamnat studiile "liberale" serioase. Biblia conține singura literatură "liberatoare", argumenta, el (Sfântul Augustin): iar cei ce se dedică așa-ziselor arte liberale sunt mai curând înrobiți decât liberi. 
          Biblia trebuie să înlocuiască în preocupările oamenilor miturile poetice nelegiuite, minciunile oratorice trufașe ca și subtilitățile filosofiei. Toma din Aquino a extras analogii din artele mecanice, asemeni multor alți teologi, dar el nu discută arta frumoasă laică.