Volumul de eseuri „Insomnii estetice” oferă iubitorilor de înțelepciune o lectură încântătoare, fragmentele de filosofie estetică pe care ni le propune profesorul Valentin Lupea, în această carte, indicând o cale inedita de a înțelege arta și ideea de frumos prin intermediul unor exerciții de meditație, profunde și revelatoare, referitoare la miezul concepțiilor estetice formulate de marii gânditori ai antichității. 
Citite cu răbdare și atenție, eseurile reunite în volumul apărut la Editura eCreator, pun în evidență dimensiunea meditativă a fiecărui capitol din carte, autorul îndemnându-ne să-i regăsim, dintr-o inedită perspectivă a esteticului, și să-i redescoperim pe Platon, Plotin și Aristotel. 
Profesorul Valentin Lupea nu abordează tema frumosului, în mod explicit, didacticist, poziția sa este, mai de grabă, cea a unui gânditor care reformulează, revizuiește și face deschideri spre operele filosofilor mai sus amintiți. 
„În ideea de a ajunge la un adevăr cât de cât liniştitor, concluziile lent dezvoltate ale marilor gânditori ai lumii trebuie neapărat transfuzate la nivelul sistemului circulator al intelectului celui care investighează.” (Valentin Lupea – „Cuvânt înainte”). 

De pe această poziție, eseistul adoră să facă investigații în universul gândirii estetice a lui Platon, Plotin sau Aristotel și inventează, pe seama sistemelor filosofice respective, cadre interpretative originale și pertinente.     
Metoda sa de reflecție nu este nouă fiind utilizată, spre exemplu, în volumul „Marginalii estetice” (Editura eCreator, Baia Mare, 2025) unde pune accentul pe preocupările de filosofie estetică ale lui Socrate şi Platon. 
Dacă volumul amintit mai sus, cuprinde câteva analize atractiv concepute, referitoare la estetica platoniciană reflectată în: „Banchetul”, „Fedru” și în celelalte „Dialoguri”, în noua carte de eseuri, dl. Lupea face scurte expuneri despre ideea de frumos, așa cum apare în opera lui Aristotel, la neoplatonicianul, Plotin dar și la Cicero ori la alți reprezentanți ai filosofiei și literaturii antice
Cu toții știm că Platon conferă ideii de frumos o dimensiune metafizică și înțelege creația ca idee absolută, la care doar artiștii au parțial acces prin intermediul poeziei, picturii și muzicii. 
Chiar dacă afirmă că, prin creațiile lor, persoanele înzestrate cu har artistic sunt departe de Adevăr și Dreptate, Platon are încredere în capacitatea artei de a reflecta, într-o oarecare măsură, Lumea Ideilor. Tocmai de aceea, se adresează cu respect și admirație  poeților inspirați de muze. 
Creațiile poetice, muzica și pictura contează doar în măsura în care oferă o cale spre contemplarea Adevărului și Frumosului. 
Astfel, estetica promovată de Platon este strâns legată de Idealismul său filosofic, ce respinge ideea artei pentru artă și susține că sunt valoroase doar acele creații care încurajează binele și frumosul. Plecând de la ideile platoniciene, Plotin, în cadrul viziunii sale mistice asupra realității, vorbește despre caracterul divin al artei și încurajează contemplarea frumosului.
Aristotel, dimpotrivă, definește arta în strictă relație cu natura și consideră, după cum bine observă Valentin Lupea, că „arta izvorăște dintr-o dispută cu natura la care se adaugă dorința de-a urma impulsul ascendent către divinitate.” 
„Aristotel restrânge admiterea elementelor transcendente în limite foarte stricte – continuă Lupea - stăruind asupra frumuseții şi ordinii din cadrul naturii. Nici scântei incendiare din cer, nici ascensiunea trudnică spre un frumos,  atemporal, ci mai modesta imitare inventivă a obişnuințelor naturii mamă duce, după Aristotel, la ivirea artei.  
Cu toate că, până la urmă arta, pentru Aristotel, desăvârşeşte ceea ce a fost început de natură (FIZICA,199a), acest proces de depăşire a modelului nu poate avea loc decât după o îndelungată ucenicie la şcoala acestui model.” (Valentin Lupea, p. 14). 
Citatul evidențiază modul în care autorul „Insomniilor estetice” reușește să explice faptul că, pentru Aristotel, artele sunt un fel de „meșteșuguri” creatoare, frumosul manifestându-se prin copierea proporțiilor, armoniei și echilibrului existent în natură, atribute care sunt duse mai departe, prin intemediul harului artistic, până în momentul în care frumosul devine capabil să transmită emoții intense.  
Emoția artistică, crede Aristotel, se transformă într-o modalitate de cunoaștere superioară, calea spre înțelepciune și cunoaștere fiind mijlocită de contemplarea creațiilor artistice, ce devin căi de înțelegere a lumii înconjurătoare și instrumente de descoperire a  esenței umane.
„Prin urmare, arta este creația umană realizată după creația divină, pentru că ea concurează cu procesele naturii, iar Dumnezeu este primul motor al acesteia, cu toate că pe o treaptă inferioară, înțelepciunea lui Fidias este comparabilă cu înțelepciunea filosofului a cărui preocupare este principiul ultim al universului şi ale cărui demersuri sunt la rândul lor de factură divină”, scrie Valentin Lupea inspirându-se din „Etica nicomahică”, a lui Aristotel. (p. 16).
Ca modalități rafinate de copiere și contemplare a naturii, artele îi conduc, atât pe furnizorii de frumos cât și pe beneficiarii acestuia, spre prima treaptă de cunoaștere și înțelegere a lucrurilor, deoarece contemplarea obiectelor artistice, ascultarea lucrărilor muzicale sau a recitărilor poetice sunt generatoare de plăceri intelectuale și, nu de puține ori, au un rol purificator, resimțit atât de cei care le crează, cât și de persoanele spre care se îndreaptă actele artistice. 
Înțelegem așadar, că arta nu mai are doar funcții decorative, precum pictura și sculptura, nici, numai funcții expresive și narative, ca în cazul poeziei și prozei, ci în primul rând, ea are funcții meditative, fiindcă a te raporta estetic la realitate însemnă a o transcende căutându-i sensul din perspectiva metafizicii frumosului. 
Puternic influențați de gândirea, cultura și arta anticilor, reprezentanții idealismului german, printre care îi regăsim pe F.W.J. Schelling și Johannes Volkelt, confereau frumosului valențe metafizice și vorbeau, în operele lor de estetică filosofică, despre strânsa relație dintre estetică și metafizică. 
Dacă „fericiții gânditori antici”, care i-au inspirat pe filosofii germani, defineau frumosul din interiorul metafizicii, Valentin Lupea semnalează „că teoretizarea estetică a devenit mai rece, mai minuțioasă, mai ştiințifică, mai analitică şi mai realistă decât în perioada postaristotelică.” (p. 80). 
    În capitolul intitulat „Cicero avea forţa dar şi slăbiciunea vremii sale”, identificăm aspecte legate de contribuțile marelui orator la consacrarea esteticii ca ramură a filosofiei. În operele sale, Cicero nu a făcut niciodată  referiri la dimensiunile divine ale artei, dimpotrivă, din perspectiva unui maestru al artei oratorice, a scos mereu în evidență frumusețea discursurilor  politice și literare crezând cu tărie în forța moralizatoare și puterea educativă a tuturor creațiilor estetice.
    Revenind la ideile exprimate de autorul volumului „Insomnii estetice” remarcăm faptul că acestea nu fac parte dintr-o lucrare estetică riguros organizată, dimpotrivă, se încadrează într-un atrăgător mozaic în proză, ce îi creează profesorului Lupea, minunata ocazie de a pune întrebări, de a găsi răspunsuri și de a face armonioase analize estetico-filosofice cu privire la rolul artei, în general, și la rostul literaturii și al poeziei, în mod particular.  
Construcțiile sale eseistice referitoare la modul în care filosofii antichității au încercat să teoretizeze ideea de frumos, nu sunt altceva decât concise incursiuni în istoria gândirii estetice univerale, o istorie ale cărei pagini sunt răsfoite și reinterpretate, de scriitorul Valentin Lupea, cu evlavie, cu admirație pentru  pentru statutul de sacerdotal al creatorului de frumos și cu respect pentru taina creației, indiferent  formele în care se manifestă harul artistic.