Józsi Jenő Tersánszky (n. 12 septembrie 1888, Baia Mare, Austro-Ungaria – d. 12 iunie 1969, Budapesta, Republica Populară Ungară) a fost un scriitor și dramaturg maghiar. 
Tersánszky Józsi Jenő a fost o personalitate proeminentă a prozei maghiare din secolul XX. 
S-a născut în data de 12 septembrie 1888, în Baia Mare, Austro-Ungaria (astăzi în România), ca primul copil al unei familii burgheze din Baia Mare. 
Copilăria sa este marcată de anturajul lumii artistice din jurul lui Simon Hollósy - fondatorul școlii de pictură din orașul natal, lume cu care tatăl său întreținea legături strânse, fiind unul din susținătorii locali ai mișcării artistice din oraș. 
Sub influența pictorilor din colonia de artiști de la Baia Mare, unde avea să activeze ca ucenic, tânărul Tersánszky se pregătea să devină pictor, dar la presiunile tatălui său este nevoit să renunțe în favoarea carierei de notar. 
După absolvirea liceului în Baia Mare, devine practicant la un birou notarial din Szapáryfalva. 
Reîntors la Baia Mare în 1907, timp de un an se ocupă de jurisprudență în calitate de practicant, apoi se înscrie la Academia de Drept din Eperjes.

Plănuia să-și continue studiile la Facultatea de Drept a Universității din Budapesta, dar în cele din urmă, banii strânși pentru taxa de școlarizare îi cheltuie prin localuri, astfel că este nevoit să se angajeze ca ajutor de muncitor. 
Prima nuvelă din cariera sa, Csöndes emberek (Oameni tăcuți) o scrie tot din nevoia de a-și ameliora situația materială. 
Talentul tânărului Tersánszky este remarcat de Ernő Osvát. Mulțumită acestuia, poate publica în februarie 1910 în prestigioasa revistă literară Nyugat (Occident) prima scriere cu titlul Firona. 
În 1911 colecția Nyugat Könyvtár (Biblioteca Occident) editează primul volum de nuvele al lui Tersánszky. 
Caracterul ușor boem al autorului, care i se manifestă chiar din prima tinerețe avea să-l însoțească toată viața sa lungă, cauzându-i dificultăți în anumite momente ale existenței. 
În Primul Război Mondial participă ca voluntar și este trimis pe frontul italian, unde în 1918 cade prizonier. 
După eliberarea din prizonierat în 1919, se întoarce la Budapesta, unde în scurt timp publică romanul Viszontlátásra, drága... (La revedere, dragă...), în care descrie propriile sale experiențe de pe front. 
Romanul scris încă în 1916, adăugit și revizuit în anul editării, este considerat de critica de specialitate o creație remarcabilă a scrierilor antirăzboi din literatura maghiară, fiind totodată consacrarea autorului ca scriitor de prim rang.
Încă din 1918 îi sunt publicate operele alese, însă cu toate aceste succese literare situația materială nu i se îmbunătățește, în mare parte și din cauza modului său de viață risipitor. 
În perioada Republicii Sovietice Ungare manifestă o simpatie fățișă față de aceasta, iar după căderea ei nutrește o admirație nedisimulată pentru ideologia comunistă, motive pentru care în anii regimului Horthy a fost ținta nenumăratelor atacuri din partea confraților cu convingeri de dreapta. 
La începutul anilor douăzeci privațiunile vieții cotidiene îi cauzează o stare depresivă, în urma căruia are o tentativă de suicid: la 16 iunie 1921 se aruncă în Dunăre de pe podul Elisabeta, fiind însă salvat de trecători.
În a doua parte a anului are loc o consolidare într-o oarecare măsură a situației lui: se căsătorește cu Sári Molnár, „Nyugat” îi publică în foileton romanul Rossz szomszédok (Vecini răi), apoi din iulie 1922 devine colaborator intern al revistei.
Încep să apară una după alta un număr însemnat de romane, printre care și Kakuk Marci ifjúsága (Tinerețea lui Mărtinaș Cucu), prima parte din opera sa fundamentală, ciclul de romane Kakuk Marci (Mărtinaș Cucu). 
Personajul principal din ciclu este un vagabond cu o existență aventuroasă, aflat la periferia unei societăți intrate în faza formării burgheziei, în care el devine un „neică nimeni”. 
Autorul, fără să-și idealizeze personajul, vede la el atât defectele, neajunsurile modului său de viață, cât și individualitatea, calitățile umane, dar mai ales aspirațiile sale pentru autorealizare, ce rămân firește doar simple dorințe neîmplinite. 
Scris într-o tonalitate dulce-amară, în roman se descoperă lumea pestriță de la sfârșitul secolului al 19-lea din orașul Baia Mare și împrejurimile sale, perioadă în care mica localitate minieră începe să treacă prin etapele traumatizante ale formării burgheziei și disoluției comunităților tradiționale. 
Stilul abordat este anecdotic-umoristic cu dese răsturnări de situații, aspect care, probabil s-a aflat la baza imensul succes de care sa bucurat romanul încă de la apariție.