În fața noastră avem un caz clasic, aproape didactic, de cum arată literatura frustrării canalizate administrativ. Autorul — membru vechi al Uniunii Scriitorilor — nu solicită, ci de fapt își rostește public propria autolegimitare. Dincolo de aparența respectuoasă a cererii oficiale, avem de fapt un lung monolog autoreferențial, o confesiune încărcată de complexe de recunoaștere, împachetată sub forma unei propuneri de reformă instituțională.
Textul abundă în acele constante specifice stilului auto-sfințitor:
• Modestia declarativă, urmată imediat de laude directe la propria persoană.
• Invocarea divinității ca argument suprem de talent conferit: “Domnul mi-a dat talent mult”.

• Victimizarea permanentă: ceilalți nu mă bagă în seamă, deși merit.
• Nobelul auto-fabricat — propus de entități fără drept real de nominalizare, dar folosit obsesiv ca etichetă de consacrare.
• Lista lungă de publicații — care nu mai e argument de profunzime, ci de simplă cantitate.
Peste toate acestea se suprapune un plan de reformă literară națională, în care:
• Uniunea Scriitorilor ar deveni un mecanism de autopromovare a autorilor “nedreptățiți”.
• Se propun comisii, consilii, agenți literari, grupuri de traducători etnici, toate cu scopul vizibil de a crea o infrastructură de valorizare proprie, sub pretextul interesului general.
• Apare chiar și ideea transferului de venituri din drepturi de autor direct către Uniune, într-un soi de filantropie forțată, fără precedent editorial.
Drama reală însă nu este în această construcție laborioasă, ci în însăși incapacitatea autorului de a accepta că:
• valoarea literară nu se autodeclară;
• consacrarea nu vine din declarații publice de merit, ci din receptare critică validată;
• Uniunea Scriitorilor nu poate compensa ceea ce piața lecturii și critica literară nu confirmă. Această scrisoare nu este o simplă cerere birocratică. Este un simptom. Este expresia unei boli endemice a mediului literar românesc:
confuzia dintre autopropulsare și consacrare reală. Scriitorul nu cere o șansă. El cere recunoaștere absolută, bazată pe propria credință în sine, susținută de câteva propuneri formale.
Aici nu avem doar un simplu „autor ignorat”. Avem un caz de auto-profeție literară, în care recunoașterea externă e înlocuită printr-un discurs compensatoriu de tip administrativ și moral.
“Această scrisoare e manualul perfect al celui care nu mai cere să fie evaluat, ci cere să fie acceptat direct în legendă.”