DACIADA – GETICA-DAVA
Incipit
I
„Trecut-au anii…”
(Mihai Eminescu)
La Herodot aflăm că Geţii au fost cei mai viteji din Traci
Şi se mai ştie că Romanii lor le spuneau – „Eroii Daci”.
C-au fost deosebiţi în toate mereu şi felul lor de-a fi
A fost destin al devenirii şi-n a trăi, şi-n a muri.
A timpului sacră cunună lor li se-nchină pe vecii,
Celestei dăruiri de sine, ce cu tot suflul inimii,
S-au consacrat să fie liberi şi au luptat pentru-al lor vis,
Cum n-a-ndrăznit să lupte nimeni pentru al lumii Paradis.
Ei, mari stăpâni ai existenţei, milenii de-au trecut şuvoi,
Ne copleşesc şi azi în vise, în inimi sunt şi azi cu noi.
Popor al păcii şi luminii, dintr-o istorie de-apoi,
Ca rătăcirea din suspine, c-un ocean spălat de ploi,

Ce ne vorbeşte veşnicia pe timp de pace şi război,
De daci ea una doar ne spune, c-au fost eroi printre eroi.
Şi-adânc ascunde în cenuşă, de ce ascunde - nu mai ştim,
Dar cât de bine-ar fi să fie prin timpul lor să mai păşim,
Să ne convingem înc-o dată şi să-i convingem pe toţi cei
Ce nu cred că a fost poporul divinizat de marii zei.
Că în Carpaţi au născut slava şi-n Dava Getica de veci,
Au făurit lumini în cale-a civilizaţiilor poteci.
Trecutul lor e plin de glorii, trecutul lor e plin de vis
Şi de măreţele istorii ce-n multe suflete s-au scris.
Aprinzând căi până la stele, cu rugăciuni printre tăceri,
Ei reuşeau sa stoarcă timpul de întuneric şi dureri.
Şi curajoasele lor inimi luptând, tot cerul înălţând 
Pe calea sfântă-a nemuririi, datina sacră făurind,
Ce scrisă a rămas cu stele, cu Universul de lumini,
Cu veşnicia devenirii pe-a undei timpului ruini. 
Şi Dumnezeu din ‘nalte ceruri, pe ei să fie i-a ales
Dintre cei muritori cu stele să însoţească al lor mers.
Popor măreţ, născut în glorii, popor al timpului stăpân,
Popor ce şi-a croit avântul desăvârşitului destin.
Civilizaţie solemnă, leagăn întregii omeniri,
De nedescrisă închinare şi-aport măreţei deveniri.
Martor ne este Creatorul ce arde stelele-n tăceri,
Martor ne este existenţa, cu-ale ei veşnice dureri.

II

„Întrebaţi-i pe toţi, comandantul Hanibal,
care se deosebeşte prin armele specifice
patriei sale... întocmai ca un Dac din
ţinuturile războinice ale ţinutului getic…” 
De ce iar gândurile-adună milenii multe în priviri
Şi prin lumini cerul ne plimbă cu-a devenirii stăpâniri?
Pustiu a fost şi o să fie, dar sub nisipuri – straturi mari,
Este lumina revenirii printre eroii ancestrali.
Copil sugaci, la pieptul Mamei şuvoiul vieţii căutând,
Visând ale liniştii braţe căldura zâmbetului blând.
Te-mbeţi în mica fericire, în Universul ei măreţ
Şi împlinită ţi-e privirea iubirii mari, fără de preţ.
La Maica Dacie ne tragem, la fel şi noi, copii fiind, 
Tăcerile-ndrăznim să spargem, printre milenii colindând.
Aşa şi noi, din întuneric, la Mama Dacie venim
Printre milenii de colinde recea tăcere-o răscolim.
Din străvechimi şi până astăzi, păstrate taine-ascunse-n cer,
Reînviind lumini şi stele, mai retrăim acel mister, 
Când se născuse veşnicia, când se făcuse lutul Om,
În visu-aprins al devenirii şi-al vieţii înstelate pom.
Aprinse stele-n întuneric, rouă căzută de lumini,
Ne-adună azi ca prin minune la-ncestralele rădăcini.
Şi-n gândurile ce ne-abundă, şi-n vieţile ce le trăim,
Noi, în trecutul dat uitării, ne adunăm ca să mai fim.

III

„Nu mă chinuieşte… faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
iar limba greacă a fost învinsă de limba getică…” 
Din neguri, printre stinse vise, mai luminează azi o stea,
Civilizaţia măreaţă! Mai luminează Dacia!
Şi frumuseţea ce se-nalţă pe luminosul ei făgaş
Renaşte rugăciuni divine la cer, spre sacrul ei lăcaş. 
O, voi Carpaţi! Voi cine sunteţi? O chip de lup – Dragonul mit
Şi-a veşniciei-nţelepciune, peste-nălţimi ce-a-ncărunţit.
Dragonul dacilor, gigantul, şi azi păzeşte-al nostru vis,
Tocmai din vârful axei lumii şi-al veşniciei necuprins.
Gură de rai, gură de aur, stindardul dacic glorios,
Al Universului tezaur cu-n necuprins victorios. 
O, voi Carpaţi! O, leagăn sacru! O, linişte din rugăciuni!
Ca un copil la maica-n braţe – veşnic izvor de-nţelepciuni.
O, voi, Carpaţi cu vârfuri sfinte! O, leagăn omenirii-ntregi!
În ale voastre-adânci morminte slăvită-i existenţa-n veci.
De-aici creşte copacul vieţii cu rădăcini în necuprins,
Cu-a timpului sacre veşminte în a luminii sacru vis. 
Ah, multe sunt spre a fi spuse, ce-n focul timpului au ars,
Din cenuşa dusă pe vânturi spre-a reclădi tot, pas cu pas.
Ah, multe sunt de-nţeles astăzi, de răscolit prin profeţii,
De rătăcit prin vise sumbre cu-a timpurilor vijelii.
Când se născuse omenirea, Dacia-atuncea se năştea,
Se năştea ţara cea stelară, ce lumea toată lumina.
Se spune, din pelasgi ne tragem şi din viteji hiperborei,
Din rădăcina cea străveche, din visul anticilor zei.