Tânăra poetă de la malul mării, Antonia Pitu, revine cu un nou volum numit „Galaxia din noi”, editura „eCreator” Baia Mare, colecția „POESIS”, director Ioan Romeo Roșiianu. Volumul este structurat pe trei secțiuni „Rădăcini din suflet”, „Ramuri din Cosmos” și „Trunchi din lut” iar temele abordate sunt diverse, de la „urmele uitării” și trecerea timpului, la „floarea din vis” și natura înconjurătoare, de la „golul visurilor” la „dorința singurătății”, de la „pașii pierduți sub stele” la atingerea Cosmosului, de la „strunele inimii” la frumusețea dată de Creator, de la „mângâierea pământului” la „rădăcina crucii” și puterea credinței.
Citindu-i acest nou volum m-am întrebat ce este poezia pentru Antonia Pitu? 
Până la urmă am ajuns la concluzia că cel mai bine i s-ar potrivi spusele marelui poet de peste Prut, Grigore Vieru: „Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.” 
De ce spun asta? Pentru că Antonia Pitu scrie versuri cu ușurința cu care gândește, cu care visează și se desfată cu metafore, expresii emoționale și cu stropi de fericire, care vin din interiorul plin de angoase și neliniști.

Aici, în Lumea poeziei, o cale pe care și-a ales-o singură, Antonia Pitu este pe tărâmul metamorfozat al eului, trăiește o evadare și un experiment liric unic, dar și un mod de vindecare a spiritului și împlinire a harului dat de Dumnezeu. 
În poezia „Orbita Ego-ului” vorbește despre amenințările care pot duce la o percepere greșită a lumii în care trăim, a ceea ce suntem de fapt, iar la eșecul nostru ca oameni nu-i decât un pas: „Ne-nvârtim prin spațiu, pe-o orbită mută,/ Cu Soarele-n mijloc și lumea-ntr-o rută,/ Unde fiecare crede că-i centrul galaxiei,/ Pentru că totul se rotește pe axa mândriei.// Cu 30 pe secundă trecem prin abis,/ Dar unii nu observă, privesc doar în oglinzi./ În loc să vadă stele, ei văd doar reflexii,/ Se cred constelații, dar sunt doar proiecții.”
Nevoia de a-și recupera sinele pierdut, acele gânduri, sentimente și comportamente care fac bine și te duc în lumină, o determină să scrie acest poem bine structurat, plin de metafore și idei poetice: „Am urcat munții cu gândul să renasc,/ Dar vântul îmi știa numele bine,/ M-a strâns în aripa lui ca pe-un scut/ Și m-a dus printre vulturi, departe de mine.// Sub cerul de piatră, mi-am căutat glasul,/ Dar ecoul s-a spart între stânci și tăceri,/ Cuibul meu vechi ruginea în uitare,/ Un semn că rămâneam doar ce pierd.// Imaginea poartă în ea un nume,/ Un chip obosit de furtuni și de drum,/ Și tot lustruiesc arama din mine,/ Sperând să apară lumina de-acum.” („Cuibul meu de aramă”).
În poezia „Arta nepăsării” poeta Antonia Pitu se arată revoltată când talantul ei de-a scrie poezii este luat în derâdere și ne amintește de marele Poet național și ai lui „epigoni”: „Cum să râzi de parcă-i cârpă,/ Artă-mperecheată-n vers?/ Eu am scris-o-n zeci de rânduri,/ Dar doar Domnul o înțelege.//(...) Eu te caut printre file,/ Tu te pierzi în nepăsare,/ Eu aprind cuvinte-n noapte,/Tu le stingi, fără mirare.// Fie cartea mea o stea/ Peste cerul tău stingher,/ Să o vezi măcar o clipă,/ Chiar și-n vis, de-ai vrea să-mi ceri”.
În poezia „Drumuri paralele” dragostea este sfâșietor de dureroasă, piedicile apar nu numai privind distanța dintre cei doi îndrăgostiți ci și datorită concepțiilor diferite ale celor doi iubiți. Iarăși Antonia Pitu ne amintește de Eminescu și a lui „Luceafăr”, privind totuși cu indulgență ideea filosofică, dar place în schimb descrierea peisajului selenar: „În ochii tăi se-aprind constelații,/ Dar focul lor se stinge-n infinit,/ Sub semne reci, sub palide vibrații,/ Un drum se pierde, altul e menit.// Suntem comete prinse-n depărtare,/ Ne căutăm, dar cerul ne desparte,/ Eu sunt o mare-n zbucium și visare,/ Iar tu ești luna prinsă-n altă carte.// Răscruci de gânduri, valuri nesfârșite,/ Ne poartă pașii fără un răspuns,/ Și timpul, prins în stele rătăcite,/ Ne cheamă-n locuri unde n-am ajuns.// Tu ești o umbră, eu sunt un soare,/ Ne întâlnim o clipă și-apoi...pier/ Dar Domnu' știe bine asfințitul,/ Și cum se sting poveștile în cer.”
Tot o poezie de dragoste, de dragoste adolescentină este „Ceasul dorului”, în care peisajul marin aduce plus valoare prin imaginile care te transpun direct pe țărmul Mării Negre: „Am acceptat să primesc mai puțin,/ Doar ca să nu te pierd de tot în abis,/ Așa cum marea își ține valul în frâu,/ Pentru ca nisipul să nu fie cu totul aprins.// Am schimbat drumuri și direcții, mereu,//Nu pentru că pașii mi-au fost slăbiți, //Ci pentru că vântul îmi șoptea numele tău, //Și-mi lăsa inima să bată cu dor, rătăcit.// Acum iubim în tăcere, din umbra amintirii,/ Adolescenți pierduți în iubiri ce s-au frânt,/ Frunțile se ating, doar la marginea privirii,/ Ca două stele care știu că-și sunt aproape.// (...)Dramă fără cuvinte, iubire fără glas,/ Rătăcim în aceleași vieți paralele,/ Și totuși, în suflet, ne știm același ceas,/ Un ceas ce bate doar pentru clipe rebele.”
În poezia „Puterea cuvântului”, așa cum spune și titlul, aflăm „puterea” și rostul cuvântului scris, fiindcă așa cum spunea confratele Ionuț Caragea „Cuvintele trec prin sângele meu, vin la sufletul meu să se-mbogăţească de sensuri”, așa se întâmplă și-n cazul tinerei poete Antonia Pitu: „Prin cuvânt clădesc iubire,/ Speranță, vis și amintire./ Prin cuvânt destram și șterg,/ Lumea-n șoapte o aleg.// Virtute, haos, un destin,/ Se nasc din vorbe, se sting lin./ Un glas șoptit aprinde focul,/ O frază-n vânt ucide jocul.”
Ar fi multe de spus despre talentata poetă Antonia Pitu, inclusiv că-n unele poezii nu-și termină ideea poetică, dar sunt sigur că va crește și va dobândi experiența care vine cu timpul și multă lectură. Deocamdată să-i acordăm votul nostru pentru superbele imagini metaforice din versurile dumneaei, pentru ideiile poetice exprimate în forme diferite, pentru emoția poetică care o stârnește cititorului, indiferent de vârstă și nu în ultimul rând, pentru forța iubirii ei tămăduitoare și sincere, la o vârstă când alții nici măcar la absolvirea bacalaureatului nu se gândesc! Felicitări!
Pe final, vă supun atenției, aceste versuri ale poetei Antonia Pitu: „Într-o lume ce-aleargă, nebună, spre mâine,/ Să stai neclintit e-o crimă, un cerber/ Ce mușcă din vis, din speranță, din dor,/ Neasumarea riscului e singurul zbor/ Ce se frânge-n tăcere, fără ecou,/ Un fluture prins sub noroi, fără nou.// Schimbarea tot vine c-o rază curată,/ Și plouă cu praf de minuni dintr-o dată.//(...)Deci, riscă! Din praf să răsari ca un țipăt,/ Cu urlet de lup ce sparge-n valuri nisipăt.// Neasumarea e lanț, un mormânt de păcat,/ Schimbarea-i venin, dar și albul curat./ Într-o lume ce-aleargă, să fii carnea vie,/ Cu dureri de metale, dar cu vers de-armonie.” („Frumusețe din lut”).