Întâmplarea, numită de Alexandre Dumas-tatăl „Soluția de rezervă a lui Dumnezeu”, a făcut ca, în urmă cu câteva zile, să stau la aceeași masă cu Ion M. Botoș (român de pe malul drept al Tisei), Ioan Ardeleanu-Pruncu, Ion Mariș și Vasile Timur Chiș, iar amabilul și expeditivul muzeograf sighetean (mă rog, așa cum îl știu de ani și ani), ne-a dăruit fiecăruia câte un exemplar din elegantul ghid Poienile Izei.
    Fiind pe picior de plecare, pe loc am apreciat nu numai suplețea cărții, care oferă date monografice, ci și expresivitatea pozelor (vreo 200, cum am constatat ulterior), precum și explicațiile grăbite ale autorului despre câteva picturi din altarul bisericii de lemn Sfânta Cuvioasă Parascheva.
    Curiozitatea fiindu-mi astfel stârnită, abia am așteptat să ajung acasă, ca să parcurg minimonografia în liniște și pe îndelete. Așa am aflat că ea a apărut în anul 2024 la Editura Muzeul Maramureșului, în colaborare cu mai multe entități (Primăria și Consiliul Local Poienile Izei, Asociația Centrul de Ecologie și Turism Maramureș, Muzeul Maramureșean Sighetu Marmației), și că proiectul a fost realizat cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș.

    Apoi, după atenta citire a acestei lucrări, am fost atât de încântat de ea (totul fiind tratat simplu, științific și expresiv, în principal cu ajutorul fotografiilor, asta deoarece – ne asigură Confucius – imaginea valorează cât o mie de cuvinte!), încât, iată, consider că și-a atins în întregime scopul, nu doar pentru uzul turiștilor străini de țară și județ, ci și pentru cel al majorității maramureșenilor, astfel de „călăuze” meritând să fie elaborate despre fiecare localitate cu pretenții cultural-turistice.
    Da, căci ghidul lui V. Timur Chiș începe cu așezarea geografică și localitățile înfrățite cu Poienile Izei (orașul francez Maxeville, din anul 2005), inclusiv toponimul (Satul Poiana) și legenda actualei comune; continuă cu istoria ei (prima atestare, sub numele de Polyana Ujfalu sau Satul Poiana, datează din vremea regelui Sigismund – 27 septembrie 1418), capitol în care sunt menționate toate recensămintele (de pildă, la cel din1941 apar 1208 locuitori – 1057 români și 151 evrei, pe când la cel din 1956 sunt înregistrați 1171 locuitori, toți români), precum și eroii căzuți în cele două războaie mondiale, în memoria cărora, comunitatea a ridicat, în anul 2000, Crucea Monument, pentru ca în 2018, cu ocazia centenarului Marii Uniri, preotul Ioan Vădean să finanțeze Crucea Comemorativă a Eroilor, una din cele mai mari cruci metalice maramureșene (15 metri înălțime, 6 metri lățimea brațelor), închinată memoriei tatălui său, mort în închisorile comuniste; lucrarea continuă cu un istoric al credinței ortodoxe, al preoților ce-au slujit în această localitate și, îndeosebi, al bisericii de lemn Sfânta Cuvioasă Parascheva, edificată în anul 1632 și pictată în stil eclectic („combină reminiscențe tradiționale cu elemente specifice sfârșitului de secol XVIII”) de către zugravul Gheorghe Plohod, iar astăzi monument UNESCO, adică principala atracție turistică prin stilul ei gotic (acoperiș cu poală dublă/etajat) și prin picturile interioare (îngeri, Sfânta Treime, ispita șarpelui, alungarea din Eden, Judecata de Apoi și cetele celor de altă confesiune – evrei, turci, tătari, arapi/arabi, țigani); capitolul credinței este dezvoltat de autor atât cu poza noii și impozantei biserici Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (construită în perioada 1987-2003, sfințită în anul 2003), cât și cu imagini și atractive explicații despre/din cimitirul ortodox (cruci de mormânt „ce imită crucea Cavalerilor de la Malta”, troițe mai vechi și mai noi, din lemn sau metal), ba chiar și din cel evreiesc; desigur, meticulosul și conștiinciosul autor nu uită să prezinte cititorilor și/sau turiștilor portul popular femeiesc și bărbătesc (opinci de oargă/din piele, obiele, strinci sau ciorapi croșetați, bilgăre sau cizme din piele tare, cămeșă, sumnă sau fustă creață, zadii, pieptar, sfeter sau pulovăr, pânzătură/batic, lecric sau haină din pănură și gubă sau haină din lână albă, respectiv opinci, obiele, cămeșă, sfeter, cioareci, gatii sau pantaloni largi de vară, pieptar, lecric, gubă, cușmă, clop), activitățile economice (creșterea vitelor, exploatarea pământului, turismul), manifestările culturale (Horea Poienarilor), sărbătorile religioase (de ex. Viflaimul, cu ocazia sărbătorilor de iarnă), fauna și flora locului.
    Nu întâmplător, scopul turistic al minimonografiei Poienile Izei este confirmat de harta turistică de la sfârșit, hartă pe care sunt marcate traseele turistice, instituțiile publice (primărie, poliție, școală muzeu etc.), locurile de popas (pensiuni, pescărie) și atracțiile turistice ale comunei (biserică, cimitir, cruci, troițe).