Orientarea către pedantism şi nesemnificativ a început cu însuşi elevii lui Aristotel. Astfel, comparând opera lui Teofrast şi a lui Aristoxenos cu cea a lui Aristotel, putem vedea foarte clar semnele deplasării interesului care avea să caracterizeze întreaga perioadă.
          Teofrast, cel care i-a urmat lui Aristotel la conducerea şcolii peripatetice, a scris despre multe dintre subiectele tratate şi de învățătorul său, având o doctrină aproape identică cu a acestuia..
           Amândoi au tratat subiecte legate de metafizică, psihologie şi etică, îmbogățind considerabil bagajul existent de cunoştințe concrete. Aristotel în domeniului zoologiei, iar Teofrast în cel al botanicii mineralogice.
           Amândoi au scris pe teme de estetică. Dacă Aristotel a scris POETICA; RETORICA şi capitolele despre muzică, corespunzător acestora, Teofrast a scris DESPRE COMEDIEI; DESPRE RIDICOL; DESPRE MUZICĂ; DESPRE ENTUZIASM; DESPRE STIL; o POETICĂ şi o lucrare despre ARMONIE (J. W.H. Atkins, LITERARY CRITICISM IN ANTIQUITY).

          Însă, cea mai puternică lucrare a lui Teofrast, lucrare de  care i se leagă și numele, rămâne CARACTERELE, lucrare care cuprinde o galerie întreagă de portrete vii ale unor tipuri umane, fiind o operă de referință pentru înțelegerea relației dintre Teofrast şi predecesorul său, Aristotel.
           La o primă lecturare, aceste schițe plăcut ironice şi pline de o imagistică senzuală, par a nu avea nimic comun cu Aristotel, demonstrându-se în mod convingător faptul că noutatea CARACTERELOR este mai mult aparentă, decât reală.
           Dintre portretele realizate de Aristotel, memorabil rămâne portretul omului mărinimos, în ETICA NICOMAHICĂ. La fel, în lucrarea sa RETORICA, descrierile vârstelor omului fiind pline de culoare, iar partea care vorbeşte despre emoțiile omeneşti este concretă şi extinsă.
           La fel, se pare că lucrarea lui Teofrast, CARACTERELE, se pretinde a fi destinată în mod similar relevării unei doctrine retorice şi estetice. Însă, unul dintre cei mai autorizați cercetători englezi ai lui Teofrast, răspunde la această comparație, spunând că "...la fiecare trăsătură particulară a Omului mărinimos, Aristotel adaugă, ca de obicei, o formulare a principiului de care acesta depinde"(THE CHARACTERS OF THEOPHRASTUS, editura JEBB-SANDYS, 1909, în Introducere).
           Această obiecție împotriva paralelei dintre Aristotel şi Teofrast se întemeiază însă, în primul rând, pe spiritul diferit al schițelor în sinea lor, indiferent de ce ar fi putut reprezenta montajul lor iniţial la Teofrast: "Nimeni nu va contesta posibilitatea ca nişte adevăruri filosofice să primească o ilustrare plină de umor. Dar când conturarea unui caracter este atât de elaborată, încât fiecare frază este o poantă sau un cuvânt de duh, capacitatea lui de a ilustra adevăruri generale este alterată din interesul prezentat de detalii. Un scriitor a cărui țintă principală ar fi să arate prin exemple cum operează anumite principii, ar proceda greşit dacă ar ridica în fața imaginației o masă de amănunte atât de comice, încât gândul la principii ar rămâne în cel mai bun caz pe ultimul plan"(Ibid., p.XIII).
          Ar fi posibil ca Teofrast să-şi fi destinat esplicațiile sale unor naturi moarte dar, odată citite şi savurate este imposibil să ne îndoim de faptul că indiferent de presupusa lor utilitate, ele vor reuși de fiecare dată să impresioneze prin ele însele.
          Teofrast, autorul portretelor, şi-a îndrăgit creațiile sale, la fel cum şi le îndrăgeşte fiecare artist. El a zăbovit mai mult asupra amănuntelor, întorsăturilor și trucurilor de vorbire şi îmbrăcăminte, deoarece fantezia lui vie a arătat slăbiciune pentru tiparul multicolor al dramei omeneşti.
          Așadar, atenția lui s-a îndreptat mai degrabă spre detalii şi superficii, decât spre principii şi sisteme ca în cazul lui Aristotel.
          Portretul pe care-l face Aristotel omului generos este o ilustrare marginală a doctrinei etice a mediei de aur, care medie de aur ar fi expresia rațiunii, iar rațiunea, la rândul ei, ar fi parte a ultimei alcătuiri a lucrurilor.
          Acelaşi lucru îl întâlnim la Aristotel şi-n teoria lui despre tragedie, unde, caracterul este
 conceput ca subordonat subiectului, ca un segment al acțiunii, iar acțiunea fiind corelativă astfel necesității logice.
          De fiecare dată, magistrul a pretins ca începutul, mijlocul şi sfârşitul să fie ordinea rațională care susține persoana, pasiunea și incidentul, în timp ce pentru Teofrast aceste detalii par a se justifica ele prin ele însele.