După Aristotel, care a murit în anul 322 (î.Hr), următorul nume de primă mărime în  estetică este Plotin (204 - 269, d.Hr.).
          Dacă ne punem retorica întrebare, oare ce s-a întâmplat atunci cu aceste mai bine de cinci veacuri câte s-au scurs între ei? Răspunsul probabil va fi acela că absența marilor teorii nu s-a datorat, cu siguranță, vreunei neglijări a locului ocupat de artă în viața omului în decursul perioadelor alexandrină și romană.
          Din contră, cele două perioade se numără printre cele mai însemnate epoci din istoria civilizației occidentale în privința creării și aprecierii operelor de artă.
          Producția de clădiri, picturi şi statui frumoase a ținut pasul cu expansiunea şi bogăția crescută a Romei.
          Plutarh observă în legătură cu Domițian faptul că numai vederea unei singure coloane din palatul acestuia sau din una dintre băile lui, precum și din apartamentul unei concubine ar fi smuls exclamația: "Nici pios, nici însuflețit de-o nobilă râvnă nu ești, ci bolnav; mania ta este să clădeşti; asemeni vestitului Midas, doreşti ca sub atingerea ta totul să devină aur și piatră"(BIOGRAFII, I, ed. Loeb, vol. I, p.543).
          În ceea ce priveşte partea literelor, splendoarea epocii lui Augustus devine proverbială.

          Mai mult decât atât, artiștii creatori au fost foarte rodnici în adaptări și invenții de-a lungul acestor secole, inițiind anumite forme creative cum ar fi pastorala, romanul şi satira, ducând arcul arhitectonic ṣi lirica erotică pe culmile unei noi espresivităţi.
          "Oricare produs al arhitecturii egiptene, orientale ṣi grecești apare ca un joc de copii alături de arcul arhitectonic roman ajuns la maxima dezvoltare"(Franz Wickhoff, ROMAN ART).
          Tot ei au imaginat complexe arhitecturale care să se armonizeze în materiale și plan cu deprinderile spirituale ale bărbaților puternici care au stăpânit imperiul (Vitruvius - DE ARCHITECTURA), și au dezvoltat relieful sculptat către iluzionism în reliefurile narative continue de pe arcul lui Titus şi de pe columna lui Traian, ba mai mult, au reușit să ducă portretul către realism.
          Pasiunea de a face lucruri frumoase n-o întrece pe aceea de a adânci cunoaşterea lor.               Astfel, cel mai temeinic aspect al dorinței de a cunoaşte arta apare în lunga listă de lucrări erudite, ediții ale textului homeric, tratate tehnice, istorii, gramatici și cărți de critică.
          Aspectul mai superficial este ilustrat de către declamațiile despre picturi ale ultimilor sofişti, precum şi de tipul de conversație de ospăț relatat de Athenaios, în care se trecea cu ușurință și subtilă competență de la stilurile muzicii la stilurile artei culinare.
          În această perioadă şi-au scris Horațiu ARTA POETICĂ, Vitruvius, manualul pentru arhitecți, Aristoxenos, manualul de muzică, iar Quintilian, îndrumările  pentru formarea oratorului, ca să nu menționăm decât patru lucrări, care lucrări au devenit lucrări de bază, lucrări de autoritate în materie pentru multe veacuri de acum înainte.
          Odată cu dezvoltarea productivității şi cu evoluția ascendentă a erudiției, apare şi o nouă sensibilitate la frumos, şi anume, aprecierea obiectelor de artă superioară ca atare, făcând abstracție aici de conotațiile lor morale sau intelectuale.
          În perioada Republicii și a secolului lui Augustus, în atmosfera rafinată şi elegantă a momentului, chiar și un filosof putea fi colecționar.
          Bunăoară, în scrisorilor lui Cicero către Atticus, la începutul anului 69 î.Hr., aflăm un stil de exprimare nestânjenită şi destul de familiară a entuziasmului acestuia pentru "...figurile lui Hermes din marmură pentelică îşi cu capete de bronz...", de care "s-a îndrăgostit" numai după simpla descriere, dar şi după îndemnurile stăruitoare pe lângă Atticus de a-i cumpăra capace de fântână şi basoreliefuri pe care să le monteze pe pereții de stuc ai vestibulului său.
Atticus este încurajat să îi trimită orice altceva de soiul acesta care să se asorteze cu colonada şi gimnaziul lui Cicero - "cu cât mai multe, cu atât mai bine" - , pentru că dragostea lui Cicero față de asemenea lucruri întrece, tare-i este teamă, limitele bunei cuviințe(SCRISORI CĂTRE ATTICUS, I, VIII, Loeb, vol.I, p.21).
          Apoi, referirile la biblioteca sa revelează un om cu gust rafinat şi totoată un erudit. Despre biblioteca lui, spunea el, "pare a fi dobândit un suflet" de când doi sclavi bibliotecari au legat şi lipit fâșii de pergament cu titluri la cărți(Ibid., Scrisoarea a IV- a).
          Lipsa unor teorii estetice importante, în această perioadă, se explică prin faptul că nu
 ar fi existat producție artistică sau erudiție și sensibilității, ci prin faptul că nu au existat în mari proporții acele puteri speculative.
          Teoria artelor era acum strâns legată de practică şi emancipată în ansamblu de idei abstracte generale, de legătură cu "probabilul şi necesarul", ca la Aristotel, de esența inutilă și dragostea pentru divinitate ca la Platon.
          Noua preocupare de artă se manifestă în două feluri: unii confiscau obiectele de artă colecționându-le, plăteau un artist al casei ca să le creeze, iar alții compuneau epigrame și discursuri înflorite pentru ridicarea lor în slavă.
         Lucrul acesta oferea posibilitatea celor dintâi să se mândrească cu ele, să le clasifice şi subclasifice, să le analizate și să le consemneze istoricul, înregistrându-le până şi literele şi silabele, în timp ce alții le enumerau caracteristicile şi îşi însuşeau vaste cunoştințe despre ele, sau le modificau forma, disecându-le părțile componente.
          În perioada dintre Platon și Plotin nu s-a mai pus problema valorii artei în raport cu vreun etalon suprem şi nici nu s-a mai urmărit satisfacerea acelei curiozității care nu-şi află liniştea până ce nu identifică locul real al frumosului, deosebit de compartimentul său logic, în planul realității, interpreții frumosului, bucurându-se acum de favoarea unor bunuri estetice care nu aveau nevoie de contribuția lui Platon sau Plotin, care erau nişte cercetători atotcuprinzători şi foarte profunzi.
           Traiul elegant şi informația amănunțită, cunoştințele cosmopolite și vocabularul tehnic precis dădeau ocazia apariției unor noi modalităţi de abordare în critică, de sistematizare şi popularizare a faptelor şi a regulilor privitoare la artă, şi la conservarea manuscriselor.
           Caracterul estetic al acestei perioade a fost rezumat în observația că se întâlnea mai degrabă acum o "acțiune dispersivă a culturii umane, decât o "adâncime de inspirație"(B. Bosanquet, HISTORII OF AESTHETIC, p. 86).