Sub umbrela timpului...
Cade ploaia-n picuri mari,
Zidu-nalt îi domolește,
Sub ferestrele albastre,
Un castan bătrân foșnește...
Stâlpi stingheri își dorm lumina,
Oglindind picioru-n ploaie,
Vântul stins culege gânduri,
Ba le spală, ba le-nmoaie...
Sub umbrela cu sidefuri,
Braț la braț ieșiți pe stradă,
Își zâmbesc, zărindu-și părul
Alb ca albă serenadă...
Și se simt ca-n vremi uitate,
Doar cu pasul mai domol,
Ar valsa, plutind prin apă,
Dar picior lângă picior,
Cum făceau acum o viață,
Tot în primăveri plăpânde,
Cu sacoul, el, pe umeri
Ea, cu râsul ei cuminte...
Și s-ar duce sub castanul,
Încărcat de floare albă,
Stele-i cadă-n plete negre,
Fără număr, fără grabă...
Să se-ascundă, poate, tineri
Sub umbrela timpului!
Toarce ploaia, lin, pe stradă,
Vis în poala dorului...
Ne vin străbunii din povești...
E câmpul larg ca cerul verii,
În stânga pâlcuri de arini,
Un drum îngust, în brațul ierbii,
Sub fruntea ninsă, ochi senini...
E cale lungă până-n satul
Întins pe mal de ape blânde,
Încarcă timpu-n carul mic,
Cuminte, vraful de secunde...
Le pune-n braț de sânziene,
Să le-amiroase vântul stins,
Cât calul coama își răsfiră
Mișcându-și capul înadins...
Și, spate-n spate, gânduri albe,
Din multele umblări prin lume,
Își cată rost sub zarea largă,
Într-o legendă fără nume...
Ne vin străbunii din povești,
Din când în când, la ceas de vară,
Noi îi primim cu dor de vremi
Ce s-au ascuns, zâmbind, spre seară...
Car cu fân...
Șerpuiește drumul verii,
Pe la poale de coline,
Case albe pe costișă,
De departe carul vine...
Boii trag la jug alene,
Bogăția de otavă,
Scârțâie prin colburi roata,
Nu e vreme de zăbavă...
Liniștea din miezul zilei,
În văzduh se furișează,
Ramuri leagănă la umbră,
Clipa ce rămâne trează...
Visul cerului albastru
Se pogoară dinspre deal,
Mierla tace sub o frunză,
Râul susură sub mal...
Pas cu carul plin cu fân,
Umblă ușurel llie,
Lumea lui nu se grăbește,
A rămas, sub zare, vie...
Mi se-ntoarnă câteodată,
De la coasă pentru noi,
O poveste îngânată,
În prea vechiul car cu boi...
Miroase-a primăvară...
Miroase-a primăvară prin zăpezi,
Aduce vântul mied pe sub pulpană,
Prin curtea-abia zbicită cântă-nalt,
Cu brațele în lături, o codană...
A scos velințele pe culmea-ntinsă,
Să mi le ia zefirul dulce-n brață,
Și, din cireș, parfum de floare vie
S-o-nvăluie suav, de dimineață...
Pe dincolo de gard mioare albe
Se pierd spre câmpul peticit cu flori,
O doină se desfiră lângă poartă
Și limpezește zariștea în zori...
Se-apleacă cerul să dezmierde firea,
Sub gene-albastre, raze cumpătate,
Învăluie-n lumină calda clipă,
Din curtea cu lalele spre departe...
În margine de iarnă viața râde
Cu râsul ei curat de fată blândă,
Pe ulița îngustă-i larg cuprinsul
Ca primăvară-n suflet să pătrundă...
Caii murgi...
Caii murgi sparg timpu-n două,
Jumătate-l pun deoparte,
Jumătate-l spală-n rouă,
La răscruci de zi cu noapte...
Bat copitele prin apă,
Limpezimi răzbat din unde,
Caii îndelung nechează,
Toaca pare-a le răspunde...
Coame umflă vântul serii,
Sălciile fața-nclină,
Caii murgi își schimbă chipul
Dinspre noapte-nspre lumină...
Zorii spală părul crupei,
Ce lucește moale-n mers,
Cântec stins spre malul apei,
Parcă-i jale, parcă-i ghiers...
Caii murgi mușcă zăbala,
Nechezând către apus,
Caută-n galop năvalnic,
Vremile care s-au dus...
Și, în ochiul neclintit,
Clipe par a-ntoarce grabnic,
Ca pe plaur flori să-adune,
Timpul iute ori zăbavnic...
Ploaia primăverii tale...
Cade surd pe caldarâm
Ploaia primăverii tale,
O ofrandă de lumină
Așezată la picioare...
Stropii moi încarcă creanga
Bradului cu-argint în ace,
Tocuri cui păstrează ritmul
Sub umbrelă, gândul tace...
Face ape de mătase,
Rochia fină, stacojie,
Părul lung, pe spate joacă,
Slobozit sub pălărie...
O imagine-n oglindă
Porți ca umbră colorată,
Vii furiș, sub ploaia caldă,
Din povestea de-altădată...
Și-ai dansa, țesându-ți pașii,
Printre gânduri călătoare,
Ochi de cer păstrează-n iris
Chipul razelor de soare
Și le-ntoarnă, împletite,
Printre genele întoarse,
Fată cu privirea dulce,
Timpul taie, timpul coase...
Salcâmul din hotar...
Salcâmul din hotar șoptește stins,
Din crengi bătrâne o poveste,
Se scutur' chiciurile de pe poale,
Spre lumea care nu mai este...
El ne-a văzut la capătul de viață,
Prin bătătura casei în albastru,
Cernea de sus o ploaie de lumină,
Ce se-ntâlnea cu visul meu măiastru...
Și ne-a umbrit sub floare-candelabru,
În zilele de mai din tinerețe,
Cum ne-a cântat din frunza-i de aramă,
Când înspre toamnă îi dădeai binețe!
Acum, când pe potecă de zăpezi,
O luăm spre banca mică din grădină,
Simțim cum se coboară, printre crengi
Din vârful lui o muzică divină
Și ne petrece dincolo de prag,
Prin anotimpuri ce se duc sub zare,
El ne-a văzut și tineri, și bătrâni,
Ne-a însoțit, cuminte, pe cărare...
Câte-o clipă...
Cum ne amăgește timpul,
Să-i dăm viața-n custodie,
Că ne-o ține-n puf și miere
Fără să plătim chirie...
Și pornim prin anotimpuri,
Nu vedem ori nu luăm seamă,
Că dăm verile pe toamnă!
Vis de vară-n prag de iarnă...
Și, cu spatele la sobă,
Descurcăm din ghem de vise,
Câte-o clipă, cât o viață,
Din trăirile promise,
Și-l iertam că ne-amăgește,
Când sorbim zâmbind cafeaua!
Timp hain, ne-am luat din viață
Miere de-am umplut cheseua...
Miresme de primăvară...
Se lasă seara pe-ndelete,
Își pun stejarii strai de noapte,
Fuior de fum, în capul zării,
Pe după garduri stinse șoapte...
Se împletesc visări și basme,
Sub bolta doldora de stele,
Potecile se pierd cu firea,
Amirosind a viorele...
Peste pârleaz se-avântă iarna,
Simțind din urmă zvon de viață,
Ar adăsta, dar ghiocei
Văzu prin crâng de dimineață...
Și mi se uită printre trunchiuri,
Trăgând cu trena-i vânturi reci!
Miresme dulci de primăvară,
Pe ulițe și pe poteci...