În cele din urmă, Aristotel revine la suprafață din lunga lui cercetare asupra artelor imitative, cu precădere a muzicii și a poezie, exact lângă locul în care se opreşte Platon.
Astfel, arta regală a cârmuitorului reprezintă pentru amândoi suprema autoritate în rânduirea şi-n reglementarea plăcerii.
Aristotel este mai puțin grăbit decât Platon, în direcția de a da o sentință de condamnare morală împotriva amuzamentelor populare fiind mai conștient de pluritatea scopurilor apropiate pe care le poate sluji reprezentațiile comice sau mişcătoare.
S-ar părea că Aristotel chiar preconizează uneori cultivarea talentului într-un scop estetic pur.
Astfel, copiii trebuie învățați să deseneze în cele mai bune condiţii, bunăoară, nu numai în scopuri utilitare, ci și pentru a putea deveni achizitori instruiți de comori artistice și judecători mai siguri ai formelor umane(POLITICA, 1338b).
Interesul pentru demnitatea acestor copii respectabili este asociat în mintea lui Aristotel, ca și-n a lui Platon, cu locul și funcția lor finală în guvernul statului-cetate.
Un test crucial din care rezultă legătura teoriei artei la Aristotel și la Platon este compararea atitudinii lor față de retorică.
Astfel Platon, în lucrarea sa GORGIAS, a construit o concepție după care retorica este un simulacru iresponsibil al artei justiției, suprema artă a omului de stat.
După Socrate, retorica nu-i o artă reală, ci un dar de iscusită manevrare a oamenilor, adică, o tehnică a lingușirii.
Latura cealaltă a aceluiaş idealism intransigent apare în FEDRU, lucrare prin care Platon conduce adevărata artă a vorbirii, departe de sunetele fizice și mai presus de simbolurile scrise, în mediul eteric al raportutilor spirituale pure.
RETORICA lui Aristotel a fost denumită "un FEDRU extins"(Thompson, Introducere la FEDRU), iar cât de mult este îndatorat noțiunilor și distincțiilor lui Platon, se poate vedea din compararea atentă a celor două moduri de tratare.
Dar și aici, ca de fiecare dată, Aristotel este mai moderat și mai analitic, restrângându-şi atenția la partea constructivă a problemei şi dând un ton diferit întregii sale tratări.
Astfel, Aristotel îşi construieşte o bună parte din pledoaria sa pentru reabilitarea față de artă a retoricii discreditate de asimilarea cu linguşirea sofistă, pe apropierea ei de logică. Corpul unui discurs bun este un tip popular de silogism, iar premisa oratorului poate să nu fie prea profundă sau prea minuțios dezvoltată în consecințele ei, oratorul bizuindu-se pe un silogism care să se ocupe de acţiunea omenească şi care să ducă la opțiune (RETORICA, 1394a).
Argumentul retoric ar putea fi numit chiar un fel de maximă extinsă (Ibid. 1394), deoarece vorbitorul pătrunzător îşi extrage premisele din idei și proverbe larg răspândite: "Nu nutri o înverşunare nemuritoare, deoarece eşti muritor", sau "Un muritor ar trebui să aibă gânduri muritoare, nu nemuritoare"(Ibid.).
Aristotel observă cu multă subtilitate că ascultătorii sunt încântați de maxime care nu sunt nimic altceva decât generalizări ale propriilor lor vederi preferate. Astfel, un om care are copii răi sau vecini răi îşi dă bucuros asentimentul unui discurs care debutează cu o remarcă generală asupra incomodității de-a avea vecini şi a prostiei de-a face copii(Ibid., 1395).
Cu toate că această formă de silogism brutal şi eficace este substanța retoricii, și tot așa după cum subiectul este sufletul tragedie (Ibid., 1354a), există şi alte două tipuri de "probă" de care bunul vorbitor trebuie să fie sensibilizat, virtuos și binevoitor, probe care decurg din tendințele emoționale ale auditorului şi din curenții mentali care antrenează convingerea, indiferent de faptele adevărate și de rațiunile în cauză.
Aristotel dedică o bună parte din RETORICA analizei mâniei, prieteniei, fricii, rușinii și așa mai departe, precum şi influienței pe care o are vârsta asupra emoției, fie că este vorba despre tinerețea fierbinte și generoasă, despre vârsta ursuză sau despre floarea vieții (Ibid 1377b), fie că este vorba despre situațiile tipice pentru emoții.
Bunăoară, oamenii tind să resimtă cel mai mult deprecierea acelor lucruri pe care ei personal le prețuiesc cel mai mult.
Îi supără mai rău injuriile venite din partea prietenilor decât din partea duşmanilor, pentru că aşteptarea este înşelată, la fel ca și purtarea rea a inferiorilor, deoarece aduce a dispreț, (RETORICA, 1379 a-b).
În cele din urmă, Aristotel discută despre probleme de stil și de rostire, despre instrumente importante şi neglijate, la îndemâna oratorului. "Nu este de ajuns să ştii ce se cade să spui, ci trebuie să ştii și cum s-o spui"(RETORICA, 14O3b).
Un vorbitor public trebuie să fie ritmic în exprimările sale, dar să evite obstrucţia metrului, (Idem 1408 b), iar cuvintele și frazarea discursului în proză, oricât de artistic ar fi concepute, vor fi puse într-o cheie mai joasă și mai destinsă decât în poezie.
Chiar dacă oratorul trebuie să evite cuvintele greoaie sau străine, el trebuie să respecte calea mijlocie de aur a clarității și fidelității şi să nu coboare niciodată până la banalitate (Idem 1404 a-b). La fel, chiar și ironiile celui angajat într-o controversă trebuie să-l oglindească pe omul binecrescut (Idem 1419b).
Atât sensibilitatea la coloritul emoțional al audienței, cât și conținutul sunt de mare ajutor pentru stilul vorbitorului, pentru că auditorul va răspunde cu simpatie la ceea ce i se oferă cu suflet. "Ascultătorul va simpatiza întotdeauna cu cel care vorbește mișcător, chiar dacă în realitate nu spune nimic (RETORICA, 1408b).
Cu toate că disecția la care Aristotel supune arta vorbitorului are uneori o nuanță de ironie reţinută, pătrunderea cauzelor şi condițiilor de care depinde puterea de convingere a oratorului este în ansamblu o capodoperă de ştiință umanistă