Cu o viață tumultoasă, când la suprafață, când în subteranele pământului, la Sănic Prohova sau Aninoasa, Eugen Baciu nu s-a văzut un om împlinit până când nu s-a apucat de scris.
Era și este chemarea lui. A publicat pentru prima dată romanul autobiografic „Aşa a fost să fie” (2013, Editura RBA MEDIA, Bucureşti). Vor urma, cărțile „Eterna Moştenire” (versuri, Editura RBA MEDIA, Bucureşti), „ Emanuel şi Casandra”, (2015, Editura RBA MEDIA, Bucureşti), „Împotriva Destinului” (2016, Editura Genius), „Misterioasa viață a domnului Marlow” (2017, Editura Favorit), „Fiul Luanei” (2020, Editura Favorit) şi „Povestea unei Dorinţe” (2023 editura ECREATOR Baia mare).
Colaborează la antologiile literare „Nemuritorii cuvintelor” şi „Iubirea dincolo de vis”, tipărite sub egida Revistei Internaţionale de Cultură „Popasuri Culturale Româneşti”.
În 2016, la îndemnul „Bibliotecii Cronopedia”, participă cu un grupaj de poezii la o nouă antologie din ciclul „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”, intitulată „Poezie şi suflet”.
Anul trecut participa cu câte un grupaj de poezii la antologia, sub egida editurii „eCreator” din ciclul ˮVara din Suflet” și „Defilarea Cuvintelorˮ.
Așadar Eugen Baciu scrie proză și poezie.
Proza scurtă la care am să mă refer se numește „Chemare din astral”, editura „eCreator” Baia Mare, colecția Proză. Are patru părți distincte: „Fata din vis”, „Serena”, „Călătoria” și „Drumul speranței”.
Personal, aceste scrieri ale lui Eugan Baciu îmi amintesc de romancierul maramureșean Milian Oros.
Personajul central este Luca, ce trăiește între două lumi, cea reală și una astrală, în care visul are un rol esențial.
În „Notă de autor” Eugen Baciu se explică: „Evenimentele din această carte se perpetuează într-o anumită ordine şi aduce în prim plan anumite aspecte fantasmagorice care nu sunt percepute de anumite persoane ca fiind adevărate, însă eu ca autor doresc să le introduc în context deoarece consider că ele fac parte din legendele populare ale înaintaşilor noştrii şi cred totodată că în ele există un sâmbure de adevăr”.
Valoarea prozei „Chemare din astral” e dată nu doar de ideile filozofice care se desprind din întreaga scriere a autorului ci și de inserarea unor legende românești din istoria și folclorul mioritic românesc:
„-Țineţi bine în păstrare zestrea aceasta, le porunci Zamolxe celor unsprezece înţelepţi care păstrau de veacuri în taină acel loc sacru din inima muntelui. Şi când v-a veni vremea îl vom dăruii moştenitorilor de drept al acestui pământ sacru pe care Dumnezeu ni l-a dat în grijă. Şi luaţi aminte că Dumnezeu este pretutindeni- în ploaia care ne hrăneşte pământul, în căldura şi lumina soarelui, în lună şi în stele, atât în vârful muntelui cât şi în jurul său, în susurul izvorului şi da este în noi şi în toţi şi în toate”;
Scenele de dragoste sunt foarte reușite,care pot fi citite cu plăcere, elementul vulgar fiind inexistent: „El şi ea erau începutul şi sfârşitul. Şi nimeni în afară de luna aurie care se proţăpise în înaltul cerului aruncându-şi de acolo o rază iscoditoare prin sticla geamului de la colibă, nu vedea, nu ştia că acolo în mica odaie de la poalele apusenilor, se săvârşea o noapte de dragoste între el şi ea aleşi de soarta vieţii.
Timpul se scurge ca nisipul în clepsidră iar viaţa merge înainte cu bune şi cu rele. Anotimpurile se succed şi niciodată nici unul dintre ele nu se repetă, neavând aceiaşi înfăţişare cu cea precedentă. Şi câteodată trec neobservate de omul care năpădit de treburile vieţii nu le mai contemplează”.
În „Călătoria” Eugen Baciu începe cu o descriere minunată a satului, ce amintește de mari prozatori români și confirmă faptul că stăpânește bine acest procedeu literar: „După cocoaşa unei coline, în palma unei poieniţe plină de lumină şi verdeaţă se ridica ca o căciulă de astrahan uriaşă, o mică căscioară împrejmuită de un ocol în care zburătăceau o gaşcă de găini moţate având în frunte doi cocoşi îngâmfaţi care mergeau cu piepturile scoase în faţă, arătând ca doi logofeţi puşi pe fapte măreţe. O grădină frumos întreţinută şi îndrăzneţ irigată de un pârâiaş artificial ce dădea dintr-o mică cascadă ce ţâşnea din fruntea unei stânci, creat de Vasile pentru a inunda rigolele din jurul plantelor sădite acolo din primăvară, oferea privirii un decor satisfăcător etalându-şi fiecare rodul”.
„Drumul speranței” se încheie cu încrederea că dincolo, în cealaltă lume paralelă (astrală), la care visează de ceva timp Luca, există un „Eden” al interiorului pământului, care ne duce cu gândul la profesiile pe care le-a avut Eugen Baciu și care-l obsedează prin cunoașterea lor: „Şi poate că acel loc în munte unde dispăruseră atâtea generaţii de înţelepţi, este o posibilă intrare în SHAMBALA, un loc secret din interiorul pământului, de unde aceşti înţelepţi acţionează împotriva acelora care vor să distrugă pământul. Şi mai ales de evoluţia omului în tehnologia care la un moment dat nu ar mai putea fi controlată”.
Ca o concluzie, Eugen Baciu scrie întâmplări reale sau închipuite cu mare ușurință, stăpânind termenii și având un limbaj propriu, adecvat.
Se apleacă cu ușurință la amănunte și le descrie cu lux de amănunte (obiceiuri, superstiții, mituri).
Realizează personaje care-ți rămân în memorie sau pe retină, atât prin descrierea fizică cât și cea morală (Luca, Elena, Vasile), cunoaște lumea oierilor și viața grea a acestora în munți.
La Luca (cu care încep povestirile și se termină) putem vorbi de o călătorie spirituală, astrală, un fel de călătorie a vieții și gândul mă duce la balada ”Miorița”, numai că Eugen Baciu găsește un final misterios povești (nu fatalist), în care cititorul poate să-și închipuie ce dorește.
Felicitări!