Arta îşi realizează scopul atunci când produce plăcere, care plăcere variază în funcție de caracterul artei, precum şi de gustul și vârsta auditorului, însă nici chiar plăcerea delectării raționale, cea mai înaltă pe care o poate furniza arta, nu este un scop în sine, deoarece artele imitative sunt arte instrumentale.
          Cea mai autoritară artă, aceea care poate   fi cu adevărat denumită arta dominantă, este cea etică şi politică, arta regală a regelui filosof, artă preconizată de Platon.
          Pentru a ajunge la o concluzie, va trebui să luăm în considerare, înainte de toate, utilitatea etică şi socială a artelor frumoase, deoarece, omul de stat culege doar efectele delectabile produse de muzică şi dans, de poezie şi pictură, şi le adoptă în chip de unelte de modelat caracterele.
          Cu toate că oamenii de stat se preocupă cu armonizarea, în modul cel mai bun a muncii şi distracţiei tuturor cetățenilor, responsabilitatea lor de căpetenie rămâne educația tineretului.

          Aristotel se întreabă astfel dacă muzica, cea mai puternică dintre arte, poate fi folosită la îndrumarea copiilor către virtute (POLITICA, 11340 a-b).
          Ţinta educației este aceea de a face ca ființele omeneşti să iubească, să urască ṣi să se bucure după dreptate, pentru că dacă voințele oamenilor vor putea fi făcute să consume cu vocea rațiunii, atunci ele vor face cu de la sine putere ceea ce se cuvine.
          Bunăoară, blândețea naturală a muzici poate fi utilizată pentru atragerea copiilor spre deprinderile virtuoase, deoarece, fiecare mod muzical îşi are propriul său caracter, iar dacă aplicăm modul adecvat substanței maleabile a unui suflet tână, el, alias copilul, va absorbi fermitatea, curajul, sau delicatețea din tiparul muzicii în propria-i ființă.
          În concepția lui Aristotel, muzica este o disciplină literalmente formală: "Chiar în melodii simple există o imitație a caracterului, pentru că modurile muzicale se deosebesc în esență unele de altele, și cei care le ascultă sunt afectați în mod diferit de fiecare. Unele dintre ele îi fac pe oameni trişti şi gravi (...), altele slăbesc mintea (...), iar altele,  produc o fire cumpănită şi așezată (...). Aceleaşi principii se aplică și ritmurilor; unele au un caracter de odihnă, altele de mișcare, iar dintre acestea din urmă, unele au o mişcare mai vulgară, altele una mai nobilă. S-a spus destul pentru a demonstra faptul că muzica are puterea de a forma caracterul și trebuie, prin urmare, introdusă în educația tânărului (...). S-ar părea că în noi există un fel de afinitate față de modurile şi ritmurile muzicale, ceea ce-i face pe unii filosofi să afirme că sufletul este armonie, iar pe alții că sufletul posedă o armonie proprie"(POLITICA, 1340 a-b).
          Într-o asemenea situație, omul de stat se va prevala de celelalte efecte delectabile ale muzicii, de puterea ei de a purifica și relaxa, sau de a umple în chip nobil răgazul celei mai bune categorii a cetățenilor, ținând în mână aceste daruri şi folosindu-se de ele ca de nişte unelte, în edificarea cetății ideale pe care Aristotel o vede.