În mijlocul iernii, sub un cer cenușiu și înghețat, o echipă de exploratori avansa prin viscolul necruțător al unei regiuni necunoscute. Pământul era înghețat bocnă, copacii împodobiți cu zăpadă păreau statui tăcute ale unei lumi abandonate. În fruntea grupului, profesorul Dima, un geolog pasionat, studia hărțile vechi care sugerau existența unei fisuri misterioase în această zonă.
După zile întregi de căutări printre munți ascunși de ceață, echipa descoperi o grotă colosală, mascată de un strat gros de gheață și praf înghețat. Aerul era ciudat de cald în interior, iar pe măsură ce coborau, pereții grotei începeau să strălucească într-o lumină slabă, albastră. Fisura părea să fie mult mai adâncă decât orice grotă cunoscută de oameni.
— E imposibil! murmură Dima. Acest loc nu ar trebui să existe...
Pe măsură ce înaintau, detectoarele de radiație începeau să vibreze slab. În aer plutea un gaz necunoscut, bogat în heliu-3 și compuși care nu ar fi trebuit să existe la suprafață. Era posibil ca această cavitate să fie conectată la camere magmatice ascunse sau la o rețea de caverne interioare ale Pământului?

Formațiunile din jur aveau ceva nefiresc. Structurile masive aminteau de tunelurile de lavă uriașe descoperite recent sub suprafața Pământului, unde anumite bacterii extremofile reușeau să trăiască în condiții imposibile. Cristalele fluorescente din pereți emiteau o strălucire slabă, poate datorită mineralelor rare sau datorită unor fenomene fizice necunoscute. Într-o lume izolată subteran, astfel de fenomene ar putea explica existența unor ecosisteme ascunse, neatinse de suprafață.
În timp ce Dima studia formațiunile ciudate, simțea cum realitatea începea să se destrame. Respira greu, iar un zgomot slab, ca un ecou îndepărtat, îi vibra în urechi. Pe măsură ce înaintau, corpurile lor păreau mai ușoare, iar lumina din jur tremura. Exploratorii simțiră cum terenul de sub picioare devenea instabil, iar în câteva secunde, totul se prăbuși într-un abis necunoscut.
Căderea părea să dureze o veșnicie, dar în loc să se izbească de pământ, pluteau ușor într-un spațiu vast, unde cerul nu mai exista, dar totul era scăldat într-o lumină aurie. Peisajul era imposibil – lacuri de smarald, păduri fosforescente și creaturi care sfidau orice regulă cunoscută a biologiei. Dima încerca să înțeleagă dacă visează, dar simțea fiecare detaliu ca și cum era real. Din spatele unui copac colosal, o siluetă înaltă, cu ochii ca două stele verzi, apăru fără zgomot.
— De ce ați venit aici? murmură străinul cu o voce care le umplea mințile de viziuni stranii. Nu trebuia să găsiți acest loc...
Exploratorii simțiră cum realitatea din jur începea să se clatine. Pădurile deveneau umbre, cerul se destrăma ca o pânză arsă, iar vocea necunoscutului se transforma într-un ecou îndepărtat. Damian încercă să țipe, dar sunetul i se pierdu în gol.
Dintr-odată, totul se întunecă.

*

Ana deschise ochii, gâfâind și tremurând. Camera ei era cufundată în semiîntuneric, doar lumina slabă a unui bec de pe hol se strecura printre perdele. Se simțea slăbită, trupul îi ardea de febră, iar tavanul părea să se învârtă. Totul fusese un vis? Sau o viziune indusă de o combinație de febră, stres și o infecție virală necunoscută?
Dincolo de fereastră, orașul era învăluit într-o ceață ciudată, plină de praf. La știri, părinții vorbeau despre o nouă viroză misterioasă, o gripă care nu avea nume, dar care afecta pe toată lumea. Medicii descoperiseră că unii pacienți cu această infecție aveau vise intense, aproape halucinatorii, din cauza efectelor neurologice ale virusului. Poate că exploratorii și lumea subterană nu existaseră niciodată. Sau poate că, undeva, dincolo de realitatea palpabilă, rămăsese o urmă a visului... a unei lumi ascunse sub pământ, așteptând să fie descoperită.