Iarna singurătății noastre

Îți scriu să știi că toate-s ca la început
Doar oglinda-mi adaugă zilnic riduri;
 Pustii și fără rost sunt toate fără tine
Iar luna nu răsare-n taină ca odinioară
Deși pe-afară e un miros primăvăratic –
Zăpezi siberiene se adună-n suflet
Eu am îmbrăcat neagra haină-a morții...

Anotimpurile

Prin fața geamului meu
Anotimpurile trec
În pas de voie
Uneori le număr
Alteori nu le țin seama
Ademenitoare cum sunt ele
Uneori chiar îmi bat la fereastră
Discret
Prietenește
Semn că se apropie vremea
Să aleg unul
În care să-mi petrec
Veșnicia...


Singurătatea pietrei

Câtă spaimă în oameni
De singurătate și moarte
În umbra binelui ei, oamenii,
Își ridică ziduri de piatră
Morțile se repetă ciclic
Cuvintele respiră covid – 19
și toate acestea
în întunericul minților noastre
anotimpurile își au clipa de glorie
dar nu poți mărșălui cu picioare de plumb
zburăm rar și nu avem vise
asemeni păsărilor
și atunci când încercăm să zburăm
o facem spre asfințit...


Aripi noi

La începutul nopții
mi-a crescut un vis
se făcea că aveam aripi
și puteam să zbor
să aduc mângâiere
semenilor singuri și bolnavi
de Covid 19
dar erau atât de mulți
încât aripile mele
au devenit de plumb
la atâta tristețe și plânsete
trebuia să plec de aici
există cineva care cunoaște drumul
îmi trebuie doar aripi noi...

Voi scrie un poem pentru tine
Desăvârșită-i noaptea când te strâng în brațe
Și cu sânii tăi tineri îmi atingi bătăile inimii
Picioarele-ți cărnoase și goale se ating de mine
Și curbele trupului tău mă fac să visez... himere.
Tu ești asemeni unui vis erotic ce s-a pierdut ireal
În neant cu genunchii-ți rotunzi ca merele toamnei
Cu brațele-ți moi și lungi ca zborul pescărușilor
Și gura-ți mică ce așteaptă de la mine mii de săruturi.
Lasă-mă iubit-o acum să-mi pun palmele mele
Pe pleoapele tale, pe gâtul tău alb, lunguieț și fin
Ca zăpezile iernii siberiene de mult mai demult.
Când voi fi liniștit, voi scrie un poem pentru tine!


Nedumerire

Deschizând ochii minţii
mă gândesc
cum păsări hoinare
zboară întruna
peste cărări neumblate

Privirea-mi atinge Cerul
inima-mi saltă în piept
uimirea mea devine năucă
îmi pun întrebări omeneşti
şi totul la mine e pe ducă

Aproape de mine e Cerul
stau şi mă întreb acum –
oare încotro este Nordul
iar între degete, îmi asfinţeşte
Sudul…


Despre singurătatea plecării

Printre poluri inverse
În lupta cu viciile
Mă târăsc asemeni râmelor
Și orice pas fac prin netimp
Mă apropie de prăpastie.
Atunci cred că Dumnezeu
Vrea să scape de mine -
Nu vrea întoarcerea păcătosului
Ci dispariția mea cu adevărat.
Nu ar trebui să gândesc așa,
Ieri, plimbându-mă prin grădină
Am văzut un stol de păsări călătoare
Care precis se vor întoarce la primăvară...

Amintirile păcatului primordial
N-am fost iertat în primăvară
nu m-a iertat nici vara
ce să mai vorbesc de toamnă
sau iarna geroasă şi nemiloasă
căci tu nu mi-ai dăruit niciun anotimp

Amintirile noastre au împietrit
în crucea nopţilor de iarnă
Îmi amintesc doar foşnetul îndelung
al rochiilor tale
nimeni împrejur

Precum pâinea se numeşte pâine
aşa şi tu te defineşti
ca o fărâmă a împietririi
amintirilor mele

Păcatul crescuse în trupul meu
iar tu nu mi-ai dăruit niciun anotimp
să fie doar al meu, al nostru…


Cotidiană
 
am visat un munte alb
pe care coborau gânduri
în șir indian, șirag,
pe un soare care îți topea inima
pădurea de conifere mirosea
a verde crud
iar printre crengile brazilor
cântau păsări cu ciocuri rotunde
m-am trezit transpirat
am deschis ochii
în jurul meu erau oameni cu măști
măști care-ţi iau aerul și libertatea
măști ca-n lagărele de concentrare
ori supermarket-urile de oraș
am visat un munte alb în care poeții
nu-s răpuși de covid ci de sticlele de votcă golite…