Cartea “Aneta” scrisă de Lucian Domșa este romanul de debut al acestui talentat prozator, născut în Aiud. A decedat din nefericire în 16 octombrie 2023. Cu siguranță, acest prolific scriitor mai avea multe de spus în domeniul literar! Romanul conține trei sute nouăzeci și nouă de pagini răsfirate pe parcursul a cinzeci și cinci de capitole.  
Întrezărim încă de la început, o mână sigură în mânuirea condeiului, implicată în etalarea unei narațiuni capabile să redeschidă sentimente ascunse în labirintul sufletelor noastre, din lumea copilăriei petrecută la sat.  
Romanul “Aneta” abundă în arhaisme, regionalisme și descrieri ale personajelor, ale locurilor unde se desfășoară acțiunea, reușind să ne teleporteze încă de la parcurgerea primelor pagini, în lumea minunată a satului de odinioară. Nu lipsesc comparațiile și metaforele subtile, dar nici înțeleptele proverbe și zicători ale țăranilor români.  
Aneta (un nume de fată care începe cu prima literă a alfabetului) este titlul acestei cărți a cărei ediție a fost coordonată de Radu Marini, la Editura Studis. Acest nume simplu și comun, format din cinci litere, dar extrem de vehiculat în anii de dinainte de Revoluție poate sugera subiectiv, ideea de întâietate. Suntem invitați subtil să poposim imaginar, într-o lume plină de tâlc și basm, în inima satului ardelenesc conturat cu măiestrie de prozatorul Domşa Lucian.  

Scriitorul alege ca personajul Aneta să devină titlul acestei cărți tocmai pentru a sublinia personalitatea și caracterul acestei fete care reușește să se desprindă de celelalte personaje existente, devenind un nume cunoscut și recunoscut de localnici. Dincolo de dorințe și aspirații, munca individuală a copilei obișnuită cu viața grea din mediul rural, a ajutat-o să se ridice deasupra tuturor, iar numele său a rămas întipărit în memoria colectivă. Prin propriile puteri, își atinge țelul în viață, se autodepășește.  
Aneta, o fată simplă și modestă, dar extrem de inteligentă și de muncitoare, fiică de țărani harnici și cinstiți descoperă cu ajutorul învățătoarei din sat, Luiza, tainele lumii prin intermediul cititului, iar visurile sale prind contur, în momentul în care lecturează o carte.  
Învățătoarea este ființa care o îndrumă și o călăuzește cu sfaturile sale înțelepte pentru a-și depăși condiția socială: “Școala-i cea mai importantă! Școala trebuie făcută până la capăt, indiferent de sacrificii!”  
Aneta pornește de la aceste îndemnuri și cucerește inimile profesorilor. Studiază și se dezvoltă intelectual. Încă de la primul capitol se prefigurează prezentarea personajelor, unele nume ale acestora sunt alese cu dibăcie de autor, din dorința de a contura caracterele care se nasc din ele!  
Ion a lui Mătrăgună este o poreclă dată de oamenii satului, tatălui Anetei.  
Mătrăguna este o plantă tămăduitoare, dar în același timp și otrăvitoare, el fiind perceput prin prisma numelui, un caracter aparte, care-și arată vizibil iubirea, doar Anetei. Dragostea pentru ceilalți copii o poartă în suflet, dar nu o afișează fățiș. Copiii însă îi arătă un respect deosebit, deoarece așa au fost educați.  
Scriitorul a ales cu multă atenție numele copiilor lui Nea Ion Mătrăgună, astfel încât cititorilor să le fie mai lesne reținerea lor!  
Aneta este cea mai mare dintre fete, iar Aurel, cel mai mare dintre băieți! Aceste nume încep amândouă cu litera A.  
Toate numele fetelor lui Nea Ion încep cu litera A, (gemenele Aurica și Adelina), iar băieții nu au nume ieșite din comun, ci uzuale. Ei au fost botezați cu nume care semnifică o sărbătoare religioasă (Petre-Sfântul Petru și Vasilică-Sfântul Vasile). Singurul nume mai atipic la băieții familiei, îl reprezintă cel de al doilea născut, Trăienuț. Acesta este și copilul cu cele mai multe probleme de sănătate, încă de la nașterea sa. Familia, dar mai ales Nea Ion suferă văzându-l atât de plăpând și bolnăvicios.  
Portretele copiilor se strecoară în conținutul acestei narațiuni pe parcursul întregii cărți, iar personajele creionate au o structură și o caracteristică aparte. Cititorul este învăluit de simplitatea și naturalețea fiecăruia în parte, de puterea de a învinge vicisitudinile care le apar în cale pe timpul vieții.  
Dacă Aneta este considerată preferata tatălui nu este doar meritul său ca și personaj principal. Aceasta este o fire deschisă și veselă, singura de altminteri, care reușește să-i smulgă zâmbete părintelui său în diminețile care anunță zile mohorâte. Ea se strecoară în inima acestui om dur în priviri și vorbe, cu o ușurință uimitoare, fiind înzestrată cu darul de a se face ascultată de cei din jur, încă din copilărie.  
Își sfătuiește tatăl în ajunul nunții fratelui mai mare, Aurel, ca el să nu bea, să nu-i facă de rușine, iar el o ascultă docil. Într-un cuvânt, Aneta știe să-l ia cu binișorul, explicându-i totodată situația: ”Dumitale mai ai șasă copii, mă ticule! Trăbă să mai faci șasă nunți! La fiecare câte una!”  
Deși profilul lui Ion este conturat ca fiind un personaj morocănos și lipsit de Dumnezeu prin prisma faptului că pentru el preoții nu erau decât niște oameni vânduți Securității, sufletul său este plin de iubire față de cei din familie, doar că această iubire o ține ferecată în inimă, ca pe o taină ascunsă.  
Un om care iubește atât de mult animalele, nu are cum să fie perceput rău la suflet! Nea Ion îndrăgea cei doi boi împrumutați de la CAP, cu ajutorul cărora își aducea acasă strugurii din vie și le oferea fără nicio opreliște, căldura sufletului său alături de hrană îmbelșugată, pregătită din timp.  
Iubea boii, deoarece iubea pământul și rodul acestuia, considerând că fără munca ogorului, el nu ar putea trăi și nu ar reuși să-și întrețină familia numeroasă.  
Crisparea și momentele de furie, mânie sau răbufnire erau cauzate de urmele necicatrizate rămase în sufletul său din perioada celor șapte ani de chin cât trăise prizonier la ruși, în Volgograd, când toată lumea îl crezuse mort. Rănile trupești și sufletești provocate de suferințele fizice și psihice din lagăr și din perioada războiului, nu s-au vindecat pe deplin!  
Războiul și moartea au modelat în caracterul acestuia, un bărbat aprig și iute la furie, care urmărea cu atenție tot ce se întâmpla în familia lui. Neputința care zăcea în adâncul ființei sale era însă strâns legată de întunecimea care sălășluia în fiecare celulă a trupului obosit, datorită ororilor la care fusese părtaș și pe care nu le-a putut ignora de-a lungul anilor.  
Dragostea pentru Zamfira l-a determinat să reziste eroic în lagărul din Rusia, departe de casă, unde a înfruntat condiții inumane, greu de imaginat!  
Fidelitatea Zamfirei care a trăit în toată această perioadă cu dorul în suflet pentru Ion, alături de convingerea că el nu este mort, ne duce cu gândul la o poveste de iubire eternă, bazată pe loialitate.  
Dragostea în această carte nu este percepută la fel ca în zilele actuale, dar ochii minții noastre, reușim să distingem un scenariu romantic întregit de un Romeo și Julieta al anilor de după război, când lumea era pudică, decentă, dar încărcată de sentimente nealterate.  
Totuși, Zamfira șochează pe toată lumea când le spune pețitorilor și mamei sale, că ea nu mai este ”fată mare” și că i s-a dăruit lui Ion, înainte ca acesta să plece la război.  
De fapt, aceasta a dorit prin această declarație, să traseze o linie de netrecut, celor care veneau s-o ceară de soție, fiind conștientă în adâncul inimii sale, că dacă Ion nu se va întoarce acasă, va rămâne ”fată bătrână”.  
Strânsul viei și relatarea pregătirii acestui obicei străbun,  sunt detaliate minuțios de scriitorul Lucian Domșa.  
Se desprinde din context, voioșia afișată de Aneta în zilele de sâmbătă dimineața când, împreună cu familia, mergea la cules de struguri. Apropierea fizică plină de iubire dintre ea și tatăl său în acele clipe, o făcea deosebită în ochii lui Ion, ea era ”fata tatii,” deși mai existau și gemenele Adelina și Aurelia. Pentru acestea din urmă nu s-a descifrat totuși, același atașament.  
De altfel, preferatul mamei, Petrișor era nedespărțit de preferata tatălui, Aneta, iar autorul construiește în jurul celor doi frați o legătură indestructibilă, aproape ombilicală.  
Relatarea nunții lui Aurel (prima și ultima nuntă la care a asistat Ion în calitate de tată) cu Viorica, o fată bogată din satul vecin, dar care nu a pus vreodată în balanță condiția socială a viitorului soț, este atât de reală, încât cititorul se poate trezi părtaș la acest eveniment în orice secundă, petrecând cu mirii și nuntașii în cortul uriaș împodobit cu drag de Aneta.  
Aurel și Viorica s-au căsătorit din dragoste, deși nivelul de pregătire intelectuală era diferit.  
Nu a existat însă niciun obstacol în calea celor doi, deoarece ambele familii au fost de acord cu relația lor.  
Deși nea Ion îl mai acuza pe la colțuri pe tatăl nurorii sale că s-a îmbogățit deoarece “a furat de la stat”, acest amănunt scoate în evidență ideea, că invidia se află în gena omului, indiferent de vremuri, loc și spațiu.  
El îi percepuse pe preoți ca fiind oameni turnători și corupți care aparțineau PCR. Din acest considerent, nu i-a permis lui Aurel să facă “școala de popi”, spre dezamăgirea și întristarea mamei Zamfira, care își dorea ca fiul ei să devină preot.  
Personajele întâlnite pe parcursul acestei cărți, reprezintă paleta de culoare din care s-a născut această narațiune. Existau și în acele vremuri, oamenii muncitori, leneșii, lăudăroșii, sinucigașii, bolnavii, inteligenții, șmecherii, îndrăgostiții, pizmașii, etc.  
O scenă emoționantă se desprinde din visul Anetei, vis pe care-l are, înainte de moartea tatălui său.  
Faptul că Aneta intuiește telepatic și ezoteric din timp plecarea lui la cele veșnice, o determină să-și anunțe fratele plecat de acasă să se reîntoarcă grabnic în sat, reușind să-și mobilizeze familia pentru a face față nenorocirii care urma să se abată asupra casei.  
Deși avea doar șaisprezece ani când nea Ion se stinge din viață, Aneta se simte datoare să preia ștafeta tatălui și să devină stâlpul casei.  
Aceste gânduri care o macină, o și mobilizează în același timp pentru a ieși cu bine din această tragedie. Ea încearcă astfel prin adânci meditații interioare, să-și creeze pentru sine un impuls obiectiv și precis cu privire la așteptările sale din viitor.  
Mama Zamfira rămasă văduvă, va avea pe tot parcursul vieții sprijinul copiilor săi, pe care i-a sfătuit și învățat să rămână mereu uniți și să se ajute unii pe alții.  
Deși în lagărul din Rusia, nea Ion își imaginase că va avea “zece prunci cu Zamfira lui” după ce se va întoarce acasă și se vor căsători, soarta a hotărât ca ei doi să aibă doar opt copii. Ultimul băiețel purtat în pântece de Zamfira a murit la naștere. Copilul mort și îngropat în grădina casei a oprit visul lui de a avea cinci fete și cinci băieți, la cererea moașei din sat.  
Momentele petrecute în Rusia l-au determinat pe acesta să nu-și piardă speranța și să-și închipuie cu ochii minții cum va arăta viața lui alături de Zamfira. S-a jurat în acele clipe, că niciodată copiii săi nu vor suferi de foame și că el se va feri de primejdii și încercări, pentru a reuși să rămână cât mai mult timp în viață.  
Faptul că din erou declarat de oficialități a ajuns să fie numit trădător de oamenii satului în momentul când și-a încredințat pământurile la CAP, nu a schimbat firul narațiunii, ci din contră, a readus în sufletul cititorului întreaga suferință pe care o îndurase în lagărul de la ruși!  
Pentru acesta, nimic nu devenise mai important la reîntoarcerea acasă, decât familia sa.  
Și dacă cei dragi puteau fi protejați încredințându-și pământul la stat, a și întreprins acest lucru, fără să stea pe gânduri.  
Știa din experiență, că nu putea lupta cu morile de vânt sau cu aspirații deșarte.  
Idealurile lui se stinseseră pe pământurile rusești și devenise conștient că oamenii îl judecau cu ușurință, deoarece niciunul dintre ei nu experimentase acele grozăvii, nici măcar cinci minute în locul său.  
Cele trei fete și patru băieți au reprezentat pentru nea Ion, întregul său univers. Pentru fiecare în parte, a suferit sau s-a bucurat, într-un mod doar de el simțit.  
Aneta a fost însă fata care-i topea sufletul, a fost copilul care sălășluia în el, copilul alături de care se juca, râdea și care-l determina să redevină la rândul său, copil.  
”Aneta” s-a născut în mintea autorului, pentru cititorii cărora le este dor de copilăria petrecută la sat, pentru oamenii care trăiesc acolo, sau pentru acele persoane care au păstrat în suflete, amintirile sacre ale bunicilor și străbunicilor! Satul nu are un nume oficial și poate fi considerat un loc anonim încărcat de măreție și grandoare, asemănător multor alte sate din Ardeal.  
Lumea satului este complexă și oamenii se cunosc între ei, iar scriitorul nu putea să omită aceste aspecte. De aceea și apar atât de multe personaje în carte, însă fiecare personaj are povestea sa și trăiește într-o anumită perioadă a vieții, alături de Aneta, prin anumite conjuncturi ale sorții.  
Capitolul cinzeci și doi relatează povestea familiei lui Toader Canciu. În Ardeal, la ulcica (cana cu vin) i se mai spune și canceu. O singură literă desparte cititorul de numele celui care, din cauza alcoolului și-a distrus o întreagă familie, împingându-și soția la sinucidere,  condamnându-și unicul fiu să-și ducă viața amărâtă alături de el.  
Moartea lui Toader vine în momentul în care realizează că nu mai este ascultat de fiul său Dorin, pe care obișnuia să-l domine și să-l țină în frâu. Frustrarea că nu mai avea pe cine conduce și subjuga și-a spus cuvântul odată cu  decesul său.  
Această carte nu are un munte de metafore, dar prezintă în conținut, descrieri atente ale personajelor, ale naturii înconjurătoare, în concordanță cu frământările interioare ale celor portretizați!  
Adjectivele folosite sunt preluate din limbajul satului, iar proverbele și zicătorile aparțin în mare parte locului, sau din împrejurimi.  
Repetițiile nu sunt supărătoare, ci din contra, binevenite, cu scopul de a rămâne întipărite în mintea cititorului.  
Sătenii au propriile denumiri și porecle, uneori ciudate, iar ele rămân în memoria colectivă așa cum le-au auzit de când s-au născut.  
Este o carte care merită citită de oamenii care au întâlnit zbuciumul satului, sau s-au contopit în el.  
Menționez că este prima referință critică pe care am scris-o la terminarea unui roman(14.10.2020).