„Eminescu a fost, de la început până la sfârșit, tributar credinței în perfecțiunea formală, în elaboratul fără cusur, unde cuvântul e de neclintit, prozodia impecabilă, rimele generoase și pe cât se poate stricte. Dar el, în timpul acesta trăia într-o altă lume, de o rodnicie și deschidere fără seamăn, în a cărei legitimitate nu credea. Acest lucru a descis și soarta operei lui. Eminescu a fost bogat de tot aurul lui Cressus și reticent ca o silabă, îmbelșugat ca Nilul și însetat de o decantare infinită. De aici, în bună măsură neodihna lui și violența cheltuirii de sine, scria Petru Creția în „Testamentul de sine”. Parcă urmând gândul, poetulului și profesorului universitar, Petru Creția, Mircea Dorin Istrate, a cărui neodihnă creatoare nu are limite, a ascultat, și de această dată, de pornirile înalte ale sufletului său sensibil și ne-a îmbelșugat, pe noi cititorii, cu un inegalabil volum de versuri, adresat, nimeni altului, decât „Eminescului”, așa cum îi place să spună. Președintele onorific al Filialei Mureș a Ligii Scriitorilor din România se apropie de limba română și de întreaga operă eminesciană cu smerenie și cu o sinceră admirație față de Marele Geniu al poeziei românești și universale. Poetul mureșean reușește să își transpună prețuirea față de poezia eminesciană „în mierea cuvintelor potrivite”, extrăgând de acolo versuri nepereche și strofe reușite ce strălucesc ca niște vitralii fermecătoare.

Grăitoare, în acest sens, este prima strofă din poezia „De citesc a tale versuri” :
„De citesc a tale versuri, mă-nFIOR cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus SIMȚIRE, iar cel suflet, miruindu-l,
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.”
Dătătoare de neliniști metafizice, gândurile eminesciene sunt redefinite liric de Mircea Dorin Istrate care decretează că acestea sunt „alinătoare de inimă română”, „sunt veșnic leac” și „străbat infinituri”. Poetul Istrate îl numește pe Eminescu „veghetor de limbă”. Eminescu este un prea mărit „șlefuitor de cuvinte”. este „scânteietoare astră dumnezeiască” sau este numit „crucifixul poeziei românești”.
„Înlăuntrul unui vers, Eminescu – scrie autorul, într-unul dintre eseurile de la începutul volumului – a pus atâtea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori, a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da, inimii şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.”
E bine să reținem că expresiile și cuvintele, pe care autorul cărții le folosește în poeziile sale, provin dintr-un izvor lingvistic limpede și muzical iar vibrațiile vocabularului la care apelează își află rădăcinile în limbajul popular ardelenesc.
Atunci când se învrednicește să cânte în versuri limba română, poetul o descrie ca pe o „icoană”și o ține ca „leac de pus pe rană”, ea este, de asemenea, „înțeleaptă, vie și măiastră”. Limba română, continuă acesta, este limba „bătrânească” „vorbită pe plaiul mioritic”.
Printr-un strălucitor alai de metafore și expresii poetice, melodioase și ingenios alcătuite, este zugrăvită limba română în poeziile incluse în volumul ce poartă titlu: „Mărire Eminescului și Limbii Române”. Profunzimea gândurilor sale, respectul și dragostea pentru limba națională sunt rezultatul unor sincere sentimente de prețuire pentru trecutul poporului nostru și a admirației manifestate față de frumusețea desăvârșită a plaiurilor românești.
Dacă inegalabilul poet, Grigore Vieru, mărturisea că „nu vrea să se strămute din două locuri : din Munții Carpați și din limba română”, Mircea Dorin Istrate se consideră a fi unul dintre „trăitorii în limba română”. Ea trebuie „vorbită” și „vegheată”, păstrându-i-se, cu sfințenie, forma și sensul, fiindcă vorba strămoșească este un dar ceresc, care, așa cum ne sfătuiește poetul, suntem obligați să-l ducem mai departe lâsându-l moștenire fiilor și nepoților noștri.
„Uite-așa în vreme, limba BĂTRÂNEASCĂ
Fost-a MĂRGĂRITUL celui ce-o vorbească,
FAGURE de miere, blândă, curgătoare,
Și la întristare, leac, VINDECĂTOARE.
De-asta cât pe lume încă mai trăim,
Noi, ce-o știm mai încă, hai s-o vorovim,
Să ne știe dânsa că SUNTEM ai țării,
FII din neamul cela, ce pe-ntinsul zării
Fostu-mi-am odată pe-un picior de plai,
Și-au VORBIT cea limbă, pe-o gură de rai.”