ACESTA-I EMINESCU!

Pe cerul poeziei
Sfântă sărbătoare
Fuioarele de versuri
Feeric strălucesc
Etern îi este glasul
Privirea infinită.
Acesta-i Eminescu.
Al nostru sfânt profet.
De aur pana
Și inima, română.
Acesta-i Eminescu.
Înveșnicit, poetul
Înalță sceptrul
limbii  strămoșești.

Născut  din taina vietii.
Menit de veacuri
veșnicului vers.
Acesta-i Eminescu
Mister în univers.


ÎNSORITUL POEM

Cu plete răvășite
ideile zburau spre soare răsare
îmbăiate, proaspetele raze
zâmbeau feericului soare.
Căldura trupului ajungea până la ghlezne.
Se-nfiora privirea
zborul ei făcea înalt
și înaltul devenea poezie.
Șoaptele mergeau pe vârfuri.
Versurile se împrumutau cu liniște
orizontul lâncezea pe coama unor dealuri pâgăne
Îngerii nopții merseseră de mult la culcare
trăgând din greu plapuma viselor fără scântei.
Uituci cu aripi strânse, nu priveau înapoi.
Ochii zilei se făceau din ce în ce mai largi
verdele era tot mai mare.
Tâmplelele părăsite de gânduri
își trimiteau ridurile
într-un revigorant poem.


SEARA DESPĂRȚIRII

În seara despărțirii noastre
umbrele se mutau de pe o creangă pe alta.
Norii tăceau obosiți.
nedumerit timpul își asculta pulsul
inima nu știa încotro să bată,
spre stanga sau la dreapta.
Mâinile înserării deveneau străine.
Ochii ascunși în taina sufletului
nu se cunoșteau.
Iar buzele întredeschise?
clipeau senzual
înghețate de uimire.
Sufletul își căutau drumul spre înalt
Istovite, amintirile părăseau rânduit culcușul inimii
În seara despărțirii noastre
ningea stins și vântul bătea plictisit
În seara despărțirii noastre
Pășeam spre o alta poveste.
Cu cer netrunchiat și senin.