Reîmproprietărit de noul an, cu dorinţa de a-şi da silinţa a lăsa neşterse urme pe unde trece, studentul Nicolae Titulescu vrea să vie cât mai curând ziua când românul va figura cu strălucire în concentrul european intelectual; pentru aceasta, spune el, nu trebuie nici războaie, nici multă dibăcie politică, ci numai muncă (27 februarie 1904-ziarul Cronica).
Respirând de peste trei ani aerul Parisului, Nicolae se strecoară prin coridoarele protipendadei, cu îngrijire a nu se lăsa atins de ruina sufletului. Pentru el, capitala Franţei este un soi de amestecătură de naţii, venite de dincolo de Mediterana, din estul Europei şi din ţările asiatice.
Mult râvnit, acest oraş are meritul de a împrăştia cu prisoase gustul unei vieţi libere, neîmpovărate. Este un adevăr de neocolit, că boierimea crescută în şcolile Parisului îşi găseşte uneori alunecare şi spre cele urâte. Cei în vârstă, care nu vor a se deprinde cu schimbarea, spun că acest veac a început cu multă decadenţă, şi că aplecarea tineretului spre obscen, ba chiar spre depravare, iese vrând-nevrând la suprafaţă, ca untdelemnul deasupra apei, ceea ce aduce umbrire omului, de oriunde ar veni el.
Lângă aceste fastuoase ruine umane, cei mai mulţi tineri români vor a face trainică zidire. Ei n-au plecat de acasă cu gândul de a fi studenți de decor. Ştiu că prin a lor muncă şi comportaţiune, cinstesc nu numai ţara mamă, cât şi pe cea adoptivă, ajutând ca imaginea Parisului, luată pe de-antregul, să cadă bine privitorilor.
Aşa s-ar vede lumea privită de jos în sus, cumva reparabilă. De sus în jos însă, pretenţiunile românilor bine intenţionaţi se văd a înmulţi interesul băştinaşilor pentru străini, tot atâta cât ar face-o nişte picături de apă aruncate în mare. Şi totuşi, marea din picături este făcută!…
Cum s-ar spune, cu bune şi rele, această capitală se cheamă a fi cea mai la modă în Europa, dar ca să o înţelegi pe deplin, una din condiţiuni este să-i înveţi graiul şi cultura.
Românii, sprijiniţi sau nu de originea latină, ca şi a francezilor, ţin îndârjit de pretenţiunea, că prind tainele primei limbi a continentului, mai repede decât multe alte naţionalităţi. Prietenii lui Nicolae Titulescu, cei mai apropiaţi vorbind, Eustaţiu Stoenescu, Istrate Micescu, Constantin Secşoreanu, şi nu sunt toţi, şi-au perfectat cunoştinţele de limba franceză, cum s-ar spune, din mers. Cu Nicolae însă, povestea stă înaltfel. El ştie franceză din familie, mama sa, Maria Titulescu, făcând o pasiune din a-şi învăţa feciorul a vorbi fără greş, în limba de largă circulaţiune continentală. Când de numai 5 ani fiind, de ziua aniversării ei, el i-a scris prima poezie în franceză, intitulată ”Ma chère maman”, cele 8 versuri i-au întocmit acesteia adânci emoţiuni, traduse în neascunsă înlăcrimare şi caldă mângâiere.
Şi dacă în România, pe toată vremea cât a fost elev, Nicolae a împletit graiul românesc cu cel franţuzesc, de când a venit în Franţa, rare sunt ocaziunile când vorbeşte româneşte. Dulceaţa limbii natale îi place să o guste îndelete doar cu prietenii copilăriei sale, de care îl leagă nenumărate amintiri, pe care le scormone cu haz şi neuitare, ori de câte ori i se înfiripă dorul de România.
Lumina albă cu punctuleţe roşii scânteiată de castanii înfloriţi de pe marginea Senei, sub care Nicolae se plimbă fără nicio regulă, poartă cu ei aceeaşi linguşire a sufletului, ca şi cei din Valea Vlăicii, cunoscuta mahala din târgul Craiovei, în care a împărţit şi bune şi rele, cu tovarăşii săi de joacă. Amintirile sale nu coboară în pierdere nici când îşi caută poposire în satul Ungurei, locul unde studentul de acum şi-a aflat alţi prieteni, e drept mai săraci decât cei din Bănie, dar mai sinceri şi mai credincioşi.
Şi din câţi prieteni a avut şi are, astăzi priveşte de unul singur prin ferestrele desenate de coroanele pomilor, către cerul înseninat, care varsă o candidă boare.
Pe străzi, valul de oameni curge în toate direcţiunile, când cu desime, când cu desfacere. Dorind a-şi odihni trupul şi mintea, Nicolae se sprijină pe înfloriturile gândului, cu conjur şi oarece băgare de seamă. Ochii lui preumblători peste natură, văd primăvara lui 1904 întrupată într-o fecioară, care scăpată din braţele iernii, despletită şi zgomotoasă, îşi poartă pasul mare, în zorul de a-şi uita robia. Ieşiţi în întâmpinarea ei, oamenii o slăvesc, şi din zâmbetu-i larg, înţeleg că a venit din nou vremea, să întocmească dorinţelor alese chipuri, altele decât cele din trecutul an. Voioşi, ei cară spre jurământ de uitare ale lor neîmpliniri, şi răbdători, cheamă viitorul a-şi cerne peste ei rodul speranţelor. Dar câţi dintre cei care se preumblă acum prin faţa ochilor săi, vor şti a-şi întâmpina bucuriile cele mari?
Forfota lumii redeşteptată la viaţă, este molipsitoare. Rătăcitor pe străzi, sedus şi încurajat de natura care reînvie, lui Nicolae îi vibrează sufletul, ca un diapazon: Resimt nostalgia României în Franţa şi nostalgia Franţei în România, a repetat el deseori celor apropiaţi, canonindu-se a nu-şi scade admiraţiunea nici pentru ţara mamă, nici pentru cea adoptivă.
Nu încape îndoială, că primăverile pariziene sunt mult mai reci decât cele de la Ungurei sau Craiova. Astăzi, chiar dacă soarele coboară de-avalma peste oraş, briza Senei îi intră pe sub haine, cu începere de frig. În nestinsă veghe, dorul de România îl suspină cu îndurare. Dorofeiul copilăriei sale, vărsa parcă îmbrăţişări mai calde, decât apa curgătoare a capitalei franţuzeşti. Frunzele plopilor din răşchirăturile pădurii Palanca, luminau şi ele în ales descânt, ca brave cioburi de sticlă. Prin vranele văilor ţâşneau clocotitor muzicile păsărelelor, iar mugetele vacilor, behăitul oilor, cântatul cocoşilor şi cotcodăcitul găinilor, năvăleau peste sat, în nesfârşită trezire. Ce înflorire a sorţii, ce osândă frumoasă!…
Respirând aerul acestor două lumi unite în farmec, Nicolae îşi aşterne amintirile în prefăcută aşteptare. Ştie că în următorul său răgaz de plimbare, ele vor ţipa de nesomn, şi binevoitor cum s-a căznit a fi întotdeauna, el le va sfărâma temniţa, şi le va aduna din nou, în primenite înţelesuri de bucurie. Când, când va fi asta?
Ce mare eşti speranţă, ce tainică eşti viaţă!
*
Întărâtat de pretenţiunile unei cariere pe care o vrea desenată neapărat după o linie urcătoare, studentul Nicolae Titulescu îşi înrobeşte dascălii, aşa, ca pentru terminare. De patru ani încoace, isteţimea lui bate cu înviat ecou. A obţinut cele mai mari merite şcolare, a trădat cele mai oneroase invidii. Prin cancelariile Sorbonei, talentul său a fost conjugat la toate timpurile, profesorii săi degustându-i, cu sau fără voie, succesele.
De pe modesta sa poziţiune socială, a strivit părerile urâte despre români şi le-a răstălmăcit rostul pe care ei şi-l caută în marea lume a Europei. El, junele Nicolae Titulescu, a schimbat regulamentul din Facultatea de Drept a Parisului! A suduit obişnuinţa şi a răscolit frica de nou, a ascuns nepăsarea şi a salvat curajul! A împlinit şi a înfiinţat definiţii, ca bravii săi didacţi! A câştigat admiraţiune, şi cu împlinit sârg, şi-a hrănit una din marile-i pasiuni: DREPTUL!
În cele din urmă, ce se cheamă a fi acest “drept” pe care Nicolae, ca mulţi alţi români îl studiează în glorioasa universitate a Parisului?… O ştiinţă socială, o defineşte el într-o personală formulare (26 februarie 1904-ziarul “Cronica”), deoarece obiectul său e să determine raporturile dintre membrii unei societăţi, aşa cum ele trebuie să se petreacă, pentru ca convieţuirea cerută în numele intereselor fiecăruia să fie posibilă.
Izbânzile sale studenţeşti nu dau semne a se termina aici. La licenţă este clasificat primul pe facultate, cu 17 bile albe din 18. Teza de doctorat ” Essai sur une théorie générale des droits éventueles” o pregăteşte tot la Paris, şi o susţine (în ianuarie 1905) sub conducerea profesorului de mare nume, Charles Lyon-Caën.
Glorie a tradiţionalei universităţi pariziene, obţinând pentru a cincea oară distincţiunea ”grand palmares d’or”, de-acum absolventul Nicolae Titulescu, primeşte propunerea de a întregi corpul profesoral al acestei instituţiuni. Afecţia sa faţă de Franţa şi dorul faţă de România intră în sfadă. Nu cere păreri şi nu dă explicaţiuni! Nu-şi neglijează crezul, şi în adăogire, vrea a-şi plăti depărtarea de lângă cei dragi, care durează de cinci ani. Hotârârea sa, deşi luată pe-ndelete, nu face pui: se va întoarce acasă, cu riscul de a-şi nemulţumi profesorii doritori a-l avea coleg, şi de a da cu piciorul la o carieră profesională, cu care nu se ştie dacă şansa îl va mai graţia vreodată!
La plecarea din Paris, după ce primeşte o agapă din partea întregului corp didactic al Facultăţii de Drept, este condus de aceştia la gară, sfârşind cu multe pupături şi promisiuni de revedere.
Şi ce-ar putea să facă un tânăr absolvent al Universităţii Sorbona, întors în România?
La cei 22 de ani ai săi, lui Nicolae Titulescu, personal, i se deschid două cariere, una mai ispititoare decât cealaltă: baroul şi învăţământul! Luate separat, dar şi laolaltă, profesiunile de avocat şi profesor sunt de mare onoare şi dăruire. Totuşi, în urechea cunoscuţilor, a fi profesor într-o universitate românească nu are acelaşi plăcut registru muzical, cu întâmplarea de a fi profesor la Sorbona… Ei, şi?
Nicolae îşi ispăşeşte pedeapsa propriei dorinţi, cu împăcare şi reazim sufletesc.
Când vizitiul mamei sale, Dobre Stângă, îl aşteaptă în gara Potcoava din judeţul Olt, pentru a-l transporta în satul Ungurei, înţelege că alegerea sa ia ultima gură de aer. Umbrele părerilor de rău, uitate din greşeală prin cuhnia sufletului, îşi dau şi ele duhul. Cu voinţă pricopsită, canonit de curiozitate, Nicolae îşi zideşte un nou principiu: românii se arată buni, străinii parcă-s ne-buni!