Într-un anumit înțeles, producția artistică imitativă îşi găseşte definirea chiar în formele frumoase pe care le crează, pentru că într-o asemenea împrejurare, ea reprezintă exprimarea sentimentului în conformitate cu rațiunea dreaptă. Apoi, acest scop al artei îşi are prelungirea tocmai în efectul pe care-l produce asupra contemplatorilor.
În sistemul estetic al lui Aristotel, funţiile se intrepătrund, în sensul că forma artistului creator devine materia plăcerii spectatorului sensibil, dar această plăere, deşi formă, devine materialul omului de stat - educatorul.
Bunăoară, energia eliberată într-un cântec sau într-o piesă de către geniul creatorului nu încetează după ce acesta satisface toate canoanele meşteşugului temeinic şi ale formei frumoase. Această energie generează o nouă energie, sub forma unei activități emoționale în sufletele celor care receptează formele frumoase, la modul plasticizat.
Dacă subiectul este sufletul tragedie şi principiul ei prim, aşa cum spune Aristotel, atunci, plăcerea spectatorului este sufletul şi principiul prim al subiectului, iar scopul tragediei este pentru acesta, plăcerea particulară pe care o provoacă, şi implicit, scopul comediei este plăcerea ei specifică, al poeziei epice la fel, şi tot aşa în situația muzicii, sculpturii, picturii, fiecare fiind cu plăcerea ei caracteristică.
Cercetarea asupra naturii şi valorii plăcerii constituie pentru Aristotel, la fel ca și pentru Platon, o componentă necesară a sistemului său estetic.
Atât Platon cât şi Aristotel au definit scopul suprem al omului ca fiind exercitarea părții divine din el, identificând, ceea ce numeau partea divină, cu rațiunea.
Având o tendință mai transcendentă, Platon a interpretat, uneori, viața întru plăcere, ca fiind abrutizantă şi refractară la rațiune.
Aristotel reexaminează foarte atent doctrina aceasta a plăcerii și o respinge, făcând din ea nu o categorie existențială independentă, ci un accent și o lumină puternic proiectată asupra funcției cu care este asociată şi din care îşi derivă valorizarea etică (ETICA NICOMAHICĂ, 1174b), socotind drept o eroare faptul de a judeca plăcerea în genere după conexiunile şi manifestările ei cele mai josnice, deoarece numai cei care cunosc plăcerile ce însoțesc cugetarea pură, ascultarea muzicii și contemplarea sculpturii, cunosc plăcerea în ipostaza ei superioare și în esența ei (ETICA NICOMAHICĂ 1176a).
La modul general vorbind, pentru Aristotel, plăcerea este acel simptom al împlinirii dorinței, al conştiinței plinătății vieții (ETICA NICOMAHICĂ, 1175a); iar când acestea sunt conforme cu dreapta rațiune, atunci şi plăcerea este conformă acesteia.
Agrementul artei imitative este pentru Aristotel, "floarea de pe chipul rațiunii", iar atunci când el spune că scopul final al tragediei este acela de a produce plăcere, vrea să spună că se urmăreşte atingerea unei stări de spirit în care aceasta devine rezonabilă şi demnă de a fi obiect al opțiunii.
Atâta timp cât pentru Aristotel plăcerile sunt "specifice" activităților pe care le intensifică şi le încununează, este absolut necesar să înțelegem funcțiile reale ale imitațiilor în scopul de a le pricepe coloritul lor esențial. Astfel, plăcerile amintite însoțesc atât procesele de supraîncărcare şi de curățare, cât şi activitatea uniformă şi continuă.
Cea mai umilă funcție a artei este aceea de a satisface o nevoie sau de a ușura o durere, după analogia cu senzația de calmare a foamei, produsă de hrană. Astfel, somnul, măncarea, băutura şi muzica "...fac să se curme grija"(POETICA, 1339a).
Apoi, îmbolnăvirea sufletului şi a trupului provine, fie din exces, fie din lipsă, iar atunci când energia unui om este stoarsă de truda de peste zi, puterea îi poate reveni la loc prin stimularea însufleţitoare a muzicii imitative.
Aşa după cum arta poate umple spațiile goale din suflet şi poate spori energia corpului, tot aşa, ea, arta poate să şi limpezească sufletul de acumulările nesănătoase, motiv pentru care, sistemul psihofizic al omului poate reclama, la fel de des, atât perioade de timp liniştitoare, cât şi monente cathartice și tonice profund stimulative.
Există anumite emoții care, deși sunt binefăcătoare în doză corectă, pot deveni repede toxice pentru persoanele care au o slabă rezistență la asemenea emoții și care se îmbolnăvesc cu mare uşurință din cauza lor.
"Simțiri precum mila şi frica sau chiar entuziasmul sălăşluiesc cu multă forță în unele suflete şi influențează mai mult sau mai puțin totul în ele. Unii inşi cad într-o frenezie religioasă, în care vedem rezultatul unor melodii sacre - când au folosit melodiile ca să-şi întărâte sufletul până la frenezia mistică - și revin la normal ca şi cum ar fi găsit vindecarea sau curățarea. Cei ce sunt influențați de milă şi frică - şi orice natură emotivă este - trebuie să treacă printr-o experiență asemănătoare, în măsura în care fiecare este sensibil la astfel de emoţii, fiind cu toții oarecum purificați, iar sufletele lor uşurate și desfătate "(Ibid., 1342a).
Unii au susținut, probabil într-un mod prea îndrăzneț, faptul că în cartea pierdută a lui Aristotel, POETICA, prin raportarea acestuia la comedie, la scopul final al acestei forme dramatice, filosoful susține că mai uşoare trebuie să fi fost purificarea de invidie şi răutate sau poate de plăcerea impură (Lane Cooper, AN ARISTOTELIAN THEORI OF COMEDY, cap. IX).
Așadar, nu numai muzica, ci şi tragedia este de folos omenirii, prin faptul că despovărează sufletele încărcate, producând acea plăcere specifică destinderii.