În volumul de debut „Fabrica sufletului meu”, doamna Maria Muntean reușește să demonstreze, încă de la primele pagini, că a găsit drumul spre miraculosul tărâm al poeziei. Înzestrată cu talent literar, autoarea nu se sfiește să-și pună gândurile pe hârtie și caută diverse pretexte pentru a da naștere unor alcătuiri lirice atractive. La o primă analiză a textului, decoperim un filon realist, ilustrat de creațiile sale, referitoare la „istoria cu eroi adormiți”, „arhaica căsuță de la brânca Tâmpei”, mama, pe care autoarea și-o amintește „blagoslovind și mestecând în ciorbă”, „pendulul vremii, ce bate grav”, „iubirile ciobite”, „dogme ce ne-au adormit” și căderea „ultimelor măști”.
Al doilea filon, este cel melancolic. Acesta vine cu întregul său alai de meditații despre sensul iubirii, cu rafinatele încercări de a depăși impulsurile tristeții prin note optimiste de schimbare și încredere în bine și prin intesa căutare a fericirii. Dospite în cămara inimii, textele lirice aparținând acestei categorii de poeme sunt rafinate și înmuguresc pe fertilul sol al speranțelor unui eu liric ce tânjește după lumină și încearcă să urce spre „altarul cerului cuprins de cete îngerești”.
Al treilea filon ar fi cel al introspecției interioare, poeta aflându-se în căutarea vindecătoarelor momente contemplative, contaminate de tăceri și de deschiderile spre micile bucurii ale fiecărei zile.
„Te invit la o chermeză
Tu viață ciudată
Eternă amoreză,
Zeiță zbuciumată, efemeră,
Muza atâtor poeți.
Te aștept în pași de dans
Cu trecuții ani măreți.
Hai la o chermeză
În cinstea ta.
Să stăm de vorbă la cafea
Sau poate la un pahar
Cu gheață și lichior amar.” („Scrisoare către viață”)
Temele de inspirație, înșirate pe „ramurile gândului” autoarei, sunt diverse și pun în evidență
apetența autoarei pentru mesajul clar, exprimat într-o prozodie modernă, marcată de originalitate și potențată de nevoia evidentă a scriitoarei de a se confesa prin intermediul unor frumoase construcții lexicale în versuri. Uneori, autoarea cărții își scanează sentimentele, alteori intră în dialog cu anotimpurile și încearcă să descrie frumusețea naturii. Scriitoarea se îmbracă în cuvânt poetic și devine iasomie, zboară peste celestele umbre, simte chemarea îngerilor și vrea să își afle nemurirea într-un regat de poezie și iubire.
Tablourile lirice pe care le zugrăvește sunt rodul unor zvâcniri creatoare sincere și reușite, care nu se dezic de regulile actuale de concepere a poeziilor, acestea fiind decupate dintr-o nevoie firească de narativitate dar și de grija pentru păstrarea misterului și atenția față de „elaborările poetice” pline de sensibilitate.
În concluzie, poezia reprezintă pentru autoare o excelentă modalitate de a se recupera pe sine, de a-și descoperi noile fațete ale sufletului și de a le dezvălui sub forma celor 31 de poeme din carte. Arta creației, ține loc de terapie, prin intermediul poeziilor pe care le inventează, Maria Mutean păstrându-și armonia interioară, redescoperind frumusețea lumii și neasemuita putere a cuvântului desprins curcubeul graiului poetic.