Privind creația lirică drept o tonalitate sau un registru artistic care pune accent pe expresia poetică sinceră şi elevată a sentimentelor personale, a pasiunii şi a trăirii, putem lesne constata faptul că-n cele două texte lirice ale poetei Liliana Moldovan, SEARA DESPĂRȚIRII şi ÎNSORITUL POEM, un caracter dominant îl are transfigurarea artistică prin care poeta apelează la tehnici aluzive şi asociative, creând un univers de mare forță sugestivă, adresându-se sensibilității cititorului, exprimând varii sentimente prin intermediul tropilor şi al simbolurilor.
          De altfel, primul poem ne trimite, cu o nonşalanță disimulată, nepăsătoare, dar pe undeva, mascat dureroasă, direct la momentul despărțirii, moment al zilei, seara, care moment se transformă într-un veritabil pastel al înserării, al unei suferințe tăcute din dragoste, clipă-n care eul poetic, transfigurat, asistă marcat de apăsare şi de nostalgie, la răbufnirea oarecum revoltătoare a elementelor naturii, într-o imagine artistică de rară frumusețe: "...umbrele se mutau de pe o creangă pe alta / Norii tăceau obosiți...", ba mai mult, timpul își asculta propriul puls, iar inima, derutată de-a binelea, nu mai știa "...încotro să bată, / spre stânga sau la dreapta".

          Trăirea sentimentului despărțirii tinde să devină catastrofal pentru eul poetic, care ajunge într-o asemenea stare de derută, din dragoste şi pentru dragoste, o iubire trăită şi pierdută, încât totul, sau aproape totul în jur, în exterior ca și-n interior, devine străin eului liric care se simte cuprins de "Mâinile înserării " ce "deveneau străine", iar "Ochii ascunși în taina sufletului / nu se cunoșteau", în timp ce buzele, rămase "întredeschise" a nedumerire, a dorință și a aşteptare, "...clipeau senzual / înghețate de uimire"(SEARA DESPĂRȚIRII).
          Sufletul însuși, într-o asemenea împrejurare, încearcă, deliberat sau nu, să-și părăsească sălaşul interior, istovit fiind sub atâta apăsare a greutății despărțirii, şi să-și caute şi el "drumul spre înalt", împreună cu amintirile plăcute cândva, dar "istovite" acum, părăsind "...rânduite / culcușul inimii " și călătorind pe liniștitorul şi eliberatorul de sine prin sine, "drum spre înalt".
          Personificarea, metafora hiperbolizată şi epitetul crează un adevărat tablou vivant al naturii momentului, aflată si ea sub apăsarea sentimentului despărțirii: "În seara despărțirii noastre / ningea stins și vântul bătea plictisitor / În seara despărțirii noastre / Pășeam spre o altă poveste..."(ÎN SEARA DESPĂRȚIRII NOASTRE), sufletul eului poetic fiind vindecat, pare-se, acolo şi acum, într-o altă poveste cu un "cer netrunchiat şi senin".
          Eul poetic îşi află acum vindecarea deplină, aspirând spre un lirism aparte, care înseamnă o comunicare directă a sentimentelor şi-a emoţiilor sale față de realitate, și asta, pentru că el, liricul, nu poate activa înafara esteticului, reprezentând o cale de cunoaştere spirituală a frumosului artistic, o cale trecută prin reflecție și conștiinţă, printr-un act de pură autotranscendere extatică, prin care creatorul liric îşi dobândeşte viziunea frumosului prin realitatea brută, fără transfigurare estetică, care realitate devine insuportabilă, motiv pentru care nevoia de artă, nevoia de liric şi de frumos devine palpabilă, ajutându-ne să evităm pieirea prin adevărul cotidian, atât de ambiguu și de insignifiant.
          Acum este momentul prielnic pentru creatorul de artă Liliana Moldovan, momentul propice al naşterii celui de-al doilea poem liric, poem în care trăirile spirituale, intelectuale, de data aceasta, ale eului poetic, înmănunchiate şi  personificate metaforic în idei poetice, "cu pletele răvăşite", care "...zburau spre soare răsare / îmbăiate..." în razele proaspete ale soarelui, zâmbetul, întorcându-se înapoi spre "feericul soare", iar căldura trupului eului poetic "...ajungea până la glezne. / Se-nfiora privirea, / zborul ei făcea înalt / și înaltul devenea poezie"(ÎNSORITUL POEM).
          Predilecția Lilianei Moldovan spre nuanțele pastelului liric devine preponderentă şi acum, cuprinzând întregul microcosmos printr-o linişte liniştitoare a sufletului împovărat și acum descătuşat al eului liric, linişte în care "Şoaptele mergeau pe vârfuri / versurile se împrumutau cu liniște / orizontul lâncezea pe coama unor / dealuri păgâne", iar "Îngerii nopții merseseră de mult la culcare / trăgând din greu plapuma viselor / fără scântei. / Uituci cu aripi strânse /   nu priveau înapoi "(ÎNSORITUL POEM).
          Totul devine, încetul cu încetul calmant, "Ochii zilei se făceau din ce în ce mai largi / verdele era tot mai mare", iar "Tâmplele părăsite de gânduri / își trimiteau ridurile / Într-un revigorant poem"(ÎNSORITUL POEM).
          Tind să cred, și sunt convins de altfel, că Liliana Moldovan este convinsă şi ea de faptul că poezia ar trebui creată în limitele umanului, ceea ce autoarea celor două minunate poeme şi face, aspirând mereu spre acel dialog plenar cu totalitatea şi cu nemărginirea, un dialog în care iminentele durate ale tăcerii să se interpună acut în această desfăşurare de energie cognitivă, subliniindu-se într-un lirism al disonanțelor, în care reducerea dimensiunilor verbale să adâncească valoarea fiecărui cuvânt, printr-o elaborare lucidă şi profund meditativă.
          Emoția poetică pe care Liliana Moldovan o emană prin cele două poeme ale sale este rezultatul unei stări de exaltare a inteligenței şi-a îtregii sale ființe, care pune stăpânire pe sinele ei, făcându-l să se simtă mai presus decât starea lui obișnuită.