Încă un debut interesant la Editura băimăreană eCREATOR, cazul de față, volumul doamnei Maria Munteanu, FABRICA SUFLETULUI MEU, o carte de poezie care reflectă în ea propriul univers interior al poetei, un univers plin de emoţii, trăiri şi frământări, consumate la modul ardent, făcând conexiunea eului poetic cu propria-i lume interioară, dar şi cu cea exterioară, o lume jalonată de nelipsitele teme general valabile ale istoriei şi ale naturii ocrotitoare, ale familiei şi ale dragostei materne față de propriul copil, ale scurgerii nemiloase a timpului, şi aşa mai departe, nelipsind însă nici tema iubirii, oarecum tangențial atinsă, sau meditaţiile adânci pe teme existențiale, toate acestea, într-un spațiu natural al momentului, un spațiu cuprins de sosirea iminentei toamne, un spațiu presărat cu legende şi cu amintiri ale copilăriei, cu trăiri şi meditații asupra clipelor de linişte şi pace, o pace, culmea, promovată prin război, o pace-n care eul poetic scrie scrisori către viață, întrebându-se ce-i omul şi cine suntem noi, ce este dincolo de iubire și ce se va-ntâmpla de mâine încolo.
FABRICA SUFLETULUI MEU, Editura eCREATOR, 2024, Colecția DEBUT, se deschide cu un veritabil pamflet la adresa istoriei, metamorfozată aici într-o "Profesoară gârbovită, / Cu fața schimonosită, / Irişii ofiliți sub pleoape uscate, / văduvă sluţită cu bărbia ascuțită. / Fulgi de nea se destramă / Pe tâmplele lățite. / Şi pe obraji îi curg râuri / Ce umplu rid cu rid" (ISTORIE), care istorie ne scoate la tablă, chestionându-ne, iar noi "stăm ruşinați" în fața ei, pentru că "nu ştim nimic", dar parcă nici nu ne pasă, motiv pentru care, conform unei preocupări sarbătoreşti cu caracter comemorativ, repunem în fiecare an, pe-acele "socluri monumentale", coroane ornamentale pe fondul unor onoruri militare, prefăcându-ne "că ne doare", creând "false beteșuguri / Şi false profilaxii", purtând "false bătălii", pe fondul regizării de războaie, fabricând totul și toate, inclusiv "apa de ploaie" (ISTORIA).
Și uite-aşa se fabrică și istoria, iar "eroii adormiți", nici măcar nu ştiu că noi, "eroii" în viață, i-am trădat şi i-am jefuit, lipsindu-i de "sacralitate", "de onoare și demnitate", transformându-i în "eroi pe jumătate".
Da, istoria ne scoate la tablă, ne pune la-ncercare, dar noi rămânem repetenți "a mia oară", trăind aici, "dar nu prezenți", și toate acestea, asistând la spectacolul celesc al Lunii legendare, prim solista nopții, care "Susține recitaluri / Sub cupola bolții ", luminând cuceritor străzile oraşelor, făcând ca în "plimbările nocturne" să ne vedem umbra "pe asfalt", sau să asistăm la mirifica răscolire a mareelor învolburate, "Pe valurile cu creste-nalte", când ea, Luna, "Timidă, roşeşte / Ca o fecioară la prima întâlnire", admirându-i "rochia în falduri" care se topeşte, căzându-i peste şolduri, în timp ce "Îndrăgostitul secret şi taciturn, / O priveşte de la masă, îmbătat / De lichior / Şi de tutun. / Legenda spune că, şi acum / Poate, / Luna cântă pe consola / Barului de noapte / (...) / Cu mişcări unduitoare, / Pe acorduri de chitară" (LEGENDA LUNII), personificată-ntr-o frumoasă şi fermecătoare fată.
Eroul liric fabricat în serie în fabrica sufletului Mariei Munteanu este un erou liric solitar, aflat într-o necontenită drumeție prin spațiul abstract plin de fluturi şi frunze, prin locuri tainice ştiute şi neştiute de lume, locuri aproape silvestre, refuzând să-şi comunice melancolia semenilor, afundându-se cu discreție în vastitate, unde-şi caută cu insistență şansa corespondenței cu stările propriului eu.
Astfel, noi, oamenii, în viziunea poetului Maria Munteanu, suntem nişte fluturi pictați "Pe pânza mapamond, / Cu aripi ciopârțite de mii de ori / De un acuarelist nebun... în fond" (ABSTRACT SAU FLUTURI ŞI FRUNZE).
Orchestrația simplă a cântecului pur al naturii, la fel ca o desfăşurare de lied, izvorăște dintr-un sentiment al destrămării, pe care imaginile receptate din natura, aproape îl cosmicizează, dându-i o notă obsedantă, într-un decor de "frunze îngălbenite", zărite pe fereastra sufletului, frunze care dansează "...în negura serii / Lunecând spre epilogul sorții / Sub botina vreunui trecător" (ABSTRACT SAU FLUTURI ŞI FRUNZE)".
Impresiile naturiste cad astfel pe retină, metamorfozându-se într-o poezie de atmosferă, în nuanțe care transmit persistent ireversibilitatea timpului: "Alte primăveri și alte frunze, / Se vor naşte, / Iar pe pâză / (...) / Frunze verzi ca ploaia dansează / Sunt libere şi e tot ce contează. / Mă agăț de ele în copac / Adulmec fericirea lor şi tac" (ABSTRACT SAU FLUTURI ŞI FRUNZE), creând nişte remarcabile crochiuri ale unor pasteluri de virtuozitate impresionistă, scrise lapidar, parcă sub presiunea unei amenințări indicibile care planează asupra existenței, versuri ce sugerează la modul invariabil, trecerea spre crepuscular și spre tăcere, simțindu-se parcă acel "vast şi greu orizont", amplasat între eul liric şi propriul eu al poetului, care nu este altceva decât "Un destin ferecat / Înlăuntrul meu. / Între martiri şi machiavelici, / Între demoni şi angelici" (SUNT), toate acestea făcând ca timpul şi peisajul, lumina şi accentele sonore ale cântecului poetului, umbletul şi pașii gândirii lui creatoare, să se preschimbe în reversul lor, într-o definitivă încremenire, într-un "pur ṣi simplu SUNT", aidoma unui "...semn de întrebare, / Între cer şi pământ, / Prea aerieni sau prea tereştri / Acum şi... nicicând /(...) / Trăind prezentul infinit / Din spirit izvorât / Sunt... şi-atât" (SUNT).
În agonia preexistentă estincției, unda lirică a "fabricii" sufletului poetei Maria Munteanu apare ca o iluzionare calmantă în potolirea neliniştilor sufletului eului poetic, luând forma unui "Spirit vechi / Şi nou deodată", conform căruia "Creştem mari / Și iarăşi mici. / Totu-i departe / Acolo şi aici. / Inițierea-ncepe, / Sfârşitul se întoarce / E despre / A fi și-a face, la fel, / La fel afară, / Idem înăuntru / Legenda apusă / Sublim mister, / E despre / A tace şi a zice / Despre / A fi sau nu, la fel" (LA FEL); sau forma unui spirit matern, de când lumea, cu nuanțe meditative clar existențiale, într-un dialog monolog imaginar cu propriul copil, un fel de ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE:
"Cândva mi-ai spus, / Că m-ai privit de sus / Şi m-ai ales pe mine / Să-mi fi răspuns, / Copiii vin din cer, / Părinții se întorc la el. / Pe linia vieții temporala(e) / Unii urcă, / Alții coboară. / Pentru asta, /Te iubesc / Şi-ți mulțumesc! / Voi înțelege / Chiar dacă / Nu înțelegi / Voi alege / Orice tu alegi / Voi adora / Tot ce vei iubi / De este necesar / Inima ți-o voi dărui. / Când linia va fi întreruptă / Pe pământ / Şi voi alege calea / Către stele / Atent să fii, copile / La orice adiere, / Eu sunt în fiecare / Fir de vânt, / În galbenul solar / De răsărit / În luna roşie / În asfințit / În albastrul cerului / De vinil, / Acolo sunt. /(...) / Nu uita / Să fii just şi îndrăzneț / Ca planeta / Ce te guvernează, / Pur ca steaua ce ți-a dat lumină / Fii sufletul curat / Care m-a ales pe mine / Într-un spațiul limita / Dar infinit în tine. / Te iubesc, copil minunat!" (COPILUL MEU).
Distinsa poetă debutantă, Maria Munteanu, apare aici în ipostaza unui poet care se fixează, cu o stăruință uimitoare sub presiunea chemări unei structurale intropatii, într-o dragoste maternă aparte, plasticizată prin nişte elemente figurale la fel de aparte, împrumutate din universul cromatic și muzical al sufletului, nefiind altceva decât nişte concretizări ale unei melancolii, la fel de plasticizate, a unei tristeți interioare care și-a descopetit în poezie, cadrul cel mai adecvat de exprimare, închinându-se icoanei sfinte cu "pleoapele smerite pe gene", cu sufletul arzându-i mocnit, în timp ce "Pământul a stins jeraticul de înțelepciune / Şi muzica angelică s-a oprit", căreia, "Cu paşii sângerânzi şi aripa-mi frântă / La icoana ta Marie sfântă / Ale mele lacrimi înflorite-ți las / Şi tumultul ce mă frământă" (LA ICOANA TA).
Periplul tematic al doamnei Maria Munteanu prin FABRICA SUFLETULUI MEU, continuă, la fel de amestecat, voit nearanjat tematic, cu plâns şi iluzii, cu meditații asupra credinței în iubire sau asupra iubirii credinței, întrebându-se dacă noi, oamenii, în momentului de față, nu cumva cântăm pacea făcând războiul?; mergând pe acelaşi drum percepând toamna şi ceasul vremii, încercând să afle cine este, într-un zbor dirijat al cunoaşterii, "Să văd câmpiile de-aproape / Cu cerul peste pleoape / Să-mi văd semețe umbre / În apele uitate" (ZBOR), contemplând omul şi încercând de mâine, schimbarea prin reântoarcerea la natură, dacă nu cumva chiar contopirea cu ea, evadând din tumultul vieții, care devine sufocant, încercând să facă lucrurile pe care încă nu le-a încercat, părându-i-se oarecum riscant, "Acum cerul mă strânge, / Privesc în sus sau în jos / Către cerul ce mă scapă / Sau întunericul din groapă" (DE MÂINE), scriind scrisoare către viață, de pe patul de spital, invitând viața la o "chermeză", pentru a sta puțin de vorbă, "Să stăm de vorbă la cafea / Sau poate la un pahar / Cu gheață și lichior amar /(...) / Un semn să-mi dai, / Dacă vii, cu respect, / Te rog să stai" (SCRISOARE CĂTRE VIAȚĂ).
Pornită din interiorul sufletului său mare şi frumos, FABRICA SUFLETULUI MEU, cartea de debut în poezie, a doamnei Maria Munteanu, prin poemele cuprinse-ntre coperțile ei, o recomandă pe poeta Maria Munteanu, drept un talent incontestabil, profilat într-un vers al cerului şi al pământului, absorbit de vraja misterului existențial şi de gustul unor lucruri ṣi locuri, pe cât de dispersate, pe atât de unite întru trăire, simţire şi gândire, un talent al unui poet care se manifestă prin nişte vibrări elegiace, înflorite din sufletul său mare şi frumos, adept al unui lirism aflat la interferența lirismului de accente moderne cu cel tradițional.
Stratul etnic se arată încă a fi destul de masiv, după cum înclinația spre o anumită însingurare apropiată de motivele timpului devorator, ca şi de cel al setei de infinit şi de cer, în limbajul liric al doamnei Maria Munteanu, nu sunt deloc neglijabile.
Sub semnul acestei duble dispoziții lirice se află începutul demersului artistic al poetei Maria Munteanu, începutul artei creative al operei sale poetice, început în funcție de care pot fi analizate elementele distinctive ce structurează creația sa.