De-a septembrie
 
Hai să ne jucam de-a septembrie…
tu-mi îngălbenești o frunză,
eu îți ofilesc o floare.
tu-mi oferi un măr,
eu te-nvinovățesc de-o izgonire.
tu să mă iubești tomnatic,
eu să te iubesc,
captiv încă,
în ploile de martie.
Hai să ne jucăm de-a septembrie…
cu jucării stricate,
cu jucării uitate,
cu jucării pe care nimeni
nu le mai vrea
că-s… fie demodate,

fie banale,
fie vinovate.
Hai să ne jucăm de-a septembrie…
ca să ne-ncepem toamna
într-un ton ludic
că… cine știe,
dacă vom mai putea să ne jucam
la fel de serios ca altădată
când nu credeam că toamna
mai are cineva chef de joacă.
Hai să ne jucăm de-a septembrie…
și poate-așa
ne va fi mai ușor
să-nvățăm,
puțin câte puțin,
să ne jucăm de-a iarna.
 

 
Bună seara bătrâne
 
bună seara bătrâne...
văd că-ți mai amintești cu greu
de mine.
 
a trecut multă vreme
de când te-a sărutat soarele-n răsărit
și te-a îmbujorat,
te-a luminat,
pe gât, pe subsiori,
pe un obraz,
pe celălalt.
 
bună seara bătrâne...
nu mă mai recunoști?
sunt tu...cel după care ai tânjit,
cel pentru care ai zâmbit
și uite...ca-n răspunsul lui Oedip
la întrebarea crâncenului Sfinx,
sunt tu...cel care ai pornit
de-a bușilea, din zori, din răsărit
și ai ajuns înalt și falnic
cam pe la nămiezi...
îți amintești bătrâne?
sau poate crezi că-i năzărire?
 
bună seara bătrâne...
îți sunt de-acum un fel de geamăn
încât,
chiar de la amiază și pân’acum,
timpu-a scobit pâraie în obrazul meu
și-ncet-încet, încep să-ți seamăn...
 
se lasă seara-ncet, bătrâne
nu prea ne mai rămâne timp,
curând o să ne contopim,
eu și cu tine.
 
voi fi, cum a spus Sfinxul,
piciorul tău de-al treilea și toiagul tău
iar tu vei fi toiagul meu, bătrâne
vom fi un tot, c-așa se și cuvine.
 
bună seara bătrâne...
hai,
nu te întrista că nu e bine
hai să pășim de-aici încolo împreună
nu-ți fie frică
de-aici încolo nu ne mai poate speria
nicio furtună.
 

 
Scrisoarea rătăcită
 
Mi-ai scris tu o scrisoare-odată
Pe-o coală albă, parfumată
Mi-ai scris-o pestriț, cu cerneluri violete
Dar n-a ajuns la mine niciodată
Pesemne ai greșit adresa
Și a ajuns pe undeva prin Univers
Pierzându-se printre planete.
 
Ce mi-i fi scris,
Nici nu voi ști vreodată
Că nu cunosc niciun poștaș galactic
Suficient de curios și de netrebnic
Încât s-o fi citit, să-mi spună
Ce-ai scris acolo tu
Că…sigur erai  supărată,
Deprimată,
Și nebună.
 
Și chiar dacă anume mie
Mi-a fost adresată
Nu pot decât să presupun
Că a fost scrisă
Pe-o coală alba, parfumată
Și că ai scris-o cu cerneluri violete
Nu știu nici dac-aveai sau nu  aveai regrete
Subtil ascunse-ntre cuvintele inerte.
 
Nu cred că mi-ai mai scris de-atunci
La tine, supărările-s pe viață
Nemărginite și adânci
Că…nu ții cont
Acuma, ca și-atunci
Că viața-i scurtă
Viața-i fir de ață.
 
Eu însă mai aștept o veste de la tine
Precum răufăcătorul o sentință
Chiar dacă am ucis în mine
Și ultima dorință
Chiar dacă toate despre noi le simt
Atât de-ndepărtate
Și străine.
 
 
Încă o toamnă
 
A venit toamna dintr-odată
Cu un răboj cu creste-adânci la subsioară
Să-mi  încresteze înc-un an, că doară
De-o vreme anii-n toamne se măsoară.
 
Demult, când eram tânăr și buiac
Când mii de cai sălbatici îmi galopau prin vene
Îi socoteam în primăveri eterne
Și nu îmi monitorizam, cu grija,
Ritmul cardiac.
 
Vezi? Toți ajungem cu vremea înțelepți
Când poate-i prea târziu sau chiar zadarnic
Realizând, tardiv, că mânzul cel zburdalnic
E-acum o biată gloabă fără vlagă
Și uneori chiar fără dinți.
 
Cum aș putea să șterg din calendare
Aceste toamne mucede și gri
Știind că timpul nu îl pot opri
Și nu le pot schimba în primăveri cu soare?
 
Zadarnic însa. Toamnele sunt toamne
Poate ca, uneori, au frumusețea lor
De-aia nu-s pregătit încă să mor
Și sunt dispus să mai aștept
Minuni și semne.