Dacă am compara funcția artistică a imitației, nu numai cu procesul biologic, dar şi cu funcția intelectuală, așa cum însuși ARISTOTEL ne îndeamnă, am asista la dezvoltarea elementului universal în artă, dintr-o vagă relație binominală până la completa lui realizare, atât în logica organică a unui subiect tragic cât și în "animalul" desăvârșit, deoarece imitația, ca orice altceva, la Aristotel are materie și formă.
În lucrarea sa REPUBLICA, X, Platon tratează imitația nu ca pe o funcție în expansiune, ci ca pe una puternic diminuată, pentru că este deranjat de iluzionismul contemporan. Drept urmare, pe măsură ce "ideea" platonică coboară prin aplicația meşugarului până la cea a imitatorului, ea îşi îngustează progresiv aria. Bunăoară, pictorul unui pat copiază numai patul spațio-temporal confecționat de un tâmplar oarecare, oferind doar o perspectivă specială asupra patului, fie din profil, fie din față, în funcție de unghiul de vedere (SOFISTUL, 598).
În felul acesta, constatăm la Platon prezența ideii de atenuare a universalului în artă până la limita viziunii individuale, în timp ce la Aristotel, universalul însuşi este prezent în artă, iar tragedia este caracterizată ca fiind "...mai filosofică şi mai aleasă decât istoria"(POETICA, 1451b).
Pe lângă instinctul imitaţiei, Aristotel citează și o a doua cauză a poeziei, care cauză nu se poate deduce sigur, pentru că paragraful în care sunt enumerate cele două este aranjat neclar (Ibid, 1448b), motiv pentru care unii comentatori cred că este vorba despre "...simțul armoniei şi-al ritmului", menționat la sfârşitul paragrafului.
Intuindu-l pe Aristotel, noi credem însă că prima cauză a poeziei, instinctul imitației, atunci când se află în plină înflorire, devine esențialmente tocmai această a doua cauză sugerată.
Pentru un tot organic e o armonie întrupată, iar ritmul este principiul ordinii. Cea mai bună ordine este ordinea necesară. Savurăm ritmul pentru că el regularizează şi măsoară mişcarea (PROBLEME, 920b), spune Aristotel.
Este îmbietor faptul de a fabula pe marginea acestui paragraf criptic asupra celor două cauze ale poeziei, atunci când avem în vedere toată gama imitației, de la potențialitatea din instinct până la actualitatea ei în crearea subiectului. Este posibil oare ca imitația în stadiul ei minim (primul universal din sufletul artei - materia) şi imitația în stadiul ei maxim (simțul dezvoltat al naturii unui întreg - forma) să fie cele două cauze ale poeziei?
Am putea imagina următorul traseu al gândirii lui Aristotel: dorința de a reproduce inițiază dublarea realității în tragedie şi-n pictură. Dar a crea sau a vedea o asemănarea între imitație şi lucrul imitat înseamnă a putea distinge unitatea în dualitate. Ori, a distinge unitatea în varietate este egal cu a descoperi esența, ceea ce înseamnă a fi inteligent. Ajungând cu raționamentul aici, constatăm faptul că cel mai înalt produs al inteligenței este forma, care formă înseamnă simetrie, ordine şi definit, adică exact atributele esențiale ale frumosului sau ale armoniei.
Dar nu aceasta este însă formularea lui Aristotel, deoarece el enumeră, pur şi simplu, două cauze în natura umană care cauze explică rostul poeziei. Cele două fiind, fie instincul imitației şi dragostea de armonie, fie instinctul imitaţiei şi plăcerea resimțită în operația de identificare a similitudinii.
Aristotel notează faptul că oamenilor le place imitația iscusită a unor lucruri precum cadavrele sau peştii şi broaştele râioase, care în viața reală provoacă repulsie. Oricare ar fi fost încatenarea sau încadrarea raționamentelor lui Aristotel în acest scurt pasaj, el a stabilit cele două izvoare majore ale artei: gustul pentru porțiile de viață oferite prin similitudine, şi pasiunea pentru plan.