despre gări

atâtea gări în care am coborât sau prin care am trecut
și niciuna albastră, cum spuneau romanticii visătorii călătorii
prin imaginarul lor în albastru, dar și roz, bun pentru copiii
nenăscuți ai viselor de noapte și de zi, nemurite în poeme
și rar învățate la școală, ce școală, mai bine să nu vorbim
despre ea, avem la îndemână atâtea cuvinte frumoase, de ce
să te împiedici de unul fără sens ori cu sens giratoriu, cum încă
mai cred autorii de manuale alb negru color pastelcolor poliflor?

atâtea gări fără batiste fluturate din golul vagoanelor de tren,
dar cu urcări chinuite printre papornițe și damigene cu vin
de cotnari odobești murfatlar contrafăcute cu har și dăruire,

imaginarul producătorilor e din teancuri de bancnote, pereți întregi,
turnuri, turnulețe, piscină și mașină neapărat porsche, neapărat
nouă, cele second hand sunt pentru fraierii consumatori
de vise și licori, pentru ei zarva, spaima că n-ai să poți urca
în aceste trenuri ponosite, răvășite de ani, dar încă în circulație,
seamănă cu noi și noi semănăm cu ele, ah, trenurile noastre,
gările noastre din veacul trecut și din cel care poate-o să vină!

atâtea gări și niciuna albastră, la cele mici, haltele năpădite
de iarbă de șoareci de lilieci cu scânduri de coșciug în loc
de ferestre, cu uși deschise de vânt și rugină, apocaliptice, în fond,
te uiți și-ți faci o idee despre cum va arăta universul nostru după
războiul cu drone clone și bombe neapărat nucleare
gările mari respiră greoi, așteptându-și rândul la terapie intensivă
la rezerva națională de oxigen, la porții alinătoare de drog sintetic
purtător printre luceferi stele și manele

atâtea gări și eu m-am ales cu singura în care miroase a covrigi
a moarte și a găinaț, aici ciorile trec drept corbi, au statuie (mă
rog, bust!), se alimentează cu firimituri de mitologie urbană și,
uneori, cum zicea un jurnalist în trecere și cu trecere la idioți,
nasc pui vii pe care-i hrănesc cu lapte, fiindcă nu sunt din stirpea
Poe-Bacovia, ci dintr-una milenară, a pagubei și a prostiei neasumate
da, atâtea gări și niciuna albastră, în care aș putea să cobor definitiv.


moarte și împușcături

cimitirul se umpluse de cagule, de petarde și fum de
lumânări mari și groase, legate cu funde de mătase mov și cu trandafiri,
dar mai mult dădea pe dinafară fumul miilor de țigări, se înmormânta
moartea cartierelor din oraș, interlopul suprem, cinstit de ciorditorii
de rațe bibilici gâște, care acum eliberau porumbei și erau nefericiți,
cagulele se umezeau de lacrimi și aburi, că toți mai trăgeau și
câte ceva pe nas, câte unul, mai atins de flamă, se urca
pe câte-o cruce de piatră, cu tot cu bocancii țintați potcoviți lustruiți
flutura steagul cu gaură la mijloc, să afle și mortul de dedesubt
putrezit de mult în adânc, ce nou coleg de eternitate îi vine, cu jalea
unui întreg popor sobor stabor malaxor în el
se trăgea și cu gloanțe, adevărate, nu oarbe, popii se făceau
că nu văd și nu aud, mulțumiți că nu se trage cu tunul,
că nu se fac grătare cu mici pește carne de porc și vițel,
că nu se dă cep butoaielor de vin contrafăcut și nu se sparg sticle
de whisky să ude pământul de flori și grilajele negru-profund
zburau gloanțele izgonind ciorile până dincolo de orașul
cel somnoros, care nu voia să știe
ce alt interlop va fi uns ca rege, să trăiască și, Doamne-ajută,
să mai și moară, dus în același cimitir unde
și îngerii se împușcă, nu-i așa?


vine noaptea

vine noaptea, Stăpâne, și mă tem
de ochii cei mulți ai dușmanului, punctiformi strălucitori
ca stelele din cele mai îndepărtate galaxii,
de gurile de metrou de canal de tomberoane rău
mirositoare din jurul mastodonților cu ciorchini
de suflete zvârcolindu-se mușcându-se haotic înăuntru
fără putință de scăpare la aer mai curat, sub cer și sub nori
mă tem în orice secundă până și
să merg pe jos, prin orașul cu artere subțiri fără sânge
orice stradă e un piton, îți înfășoară umbra,
se face una cu ea și ți-o înghite, rămâi stors de vlagă
supt și inutil, fără acea scânteie care face diferența
între tine și vreo hologramă sfrijită transparentă
iscată din mintea bolnavă a celui rău, a celui care
ți se împotrivește și-și râde de Tine, Stăpâne,
ci Tu iartă-mi rătăcirile, boala și frigul din cuvinte
ajută-mă în încercările atât de sfioase, smerite cândva,
acum doar atingeri temătoare, butonări pe tastaturi
care dau numai imagini clonate, pâlpâitoare repede
transformate în neant
ajută-mă să regăsesc ritmul curat al rugăciunii
sinceritatea ei totală, claritatea de sunet muzica înaltă
a tuturor clopotelor din oraș, disperate să ajungă la Tine cumva


sonuri și căderi

tot mai des sunau clopotele, nu acelea de pe pământ,
celelalte, de nevăzut fără ochiul credinței deschis,
n-aveau nevoie de frânghii terestre, orice sfânt
în trecere pe acolo le atingea cu un deget și ele
se trezeau înfiorând în cercuri largi galaxii
nebănuite

și sfinții treceau în cârduri, tot mai mulți mai străvezii
mai patriotici, cu ițari sumane și cușme de sub Ceahlău
de sub Durău, de sub sfinxul ori babele din Bucegi
sfintele erau mai moderne, stânjenite cumva
de iile fabricate în China, de mănunchiurile
cu busuioc pentru agheasmă legate cu tricolor, dar
conta prea puțin, clopotele sunau la fel de cristalin
degetele care le atingeau, tot mai străvezii, își luau
aburul puterii de la stele și luceferi
de la cețurile împăturite cu îngeri-îngerași și străpunse
de antene satelit, uneori chiar de sateliți, că mai cădeau
și ei odată cu ploaia de meteoriți nesăbuiți

clopotele de pe pământ se umpleau de jale și fum
cețurile tot mai acide le putrezeau frânghiile, miezul metalic
scrâșnea într-o limbă a răgușelii, poate de-aceea
nici Dumnezeu nu le mai auzeau, oricum cu urechea
întoarsă cu fața întoarsă de la noi, pomanagiii cerului
de-atâtea milenii și tot în zadar.