Se poate observa cu uşurință la Platon o pendulare perpetuă între experiența estetică în înțelesul ei mai restrâns şi o teorie generală a valorilor.
          Astfel, ni se spune că poetul este artist, pentru că forța lui este mai curând entuziasmul decât meşteşugul lucid sau înțelepciunea. Poetul şi filosoful sunt aşadar două realități, nu una singură ca în concepția tradițională. Însă, această distincție nu va opera în mod absolut, deoarece filosoful, a cărui artă a dialecticii, inspirată de o viziune a înțelepciunii frumoase, este paradigma tuturor artelor şi ştiinţelor, nefiind un artist autentic dacă nu este dinamizat de dragoste. Ba mai mult, el este nevoit să iubească prin intermediul părții divine din el. Dacă e aşa, atunci şi el, ca şi poetul, este condus de divinitate(FEDRU, 249e).
          Aşadar, poeții şi pictorii nu sunt simplii imitatori, ci nişte imitatori pe treapta a treia şi cea mai de jos a existenței, aflându-se şi din această cauză la o mare distanță de filosofi, a căror dragoste este existență reală şi al căror loc cuvenit în stat este de esență regească. Însă nici această distincție aparentă nu e cu mult mai fermă decât cealaltă.

          Şi filosofii sunt imitatori, dar în felul lor. Ascensiunea filosofică însăşi către înțelepciune şi adevăr necesită imitație, în sensul participării la existența reală, care existență este sever judecată în raport cu etalonul suveranității independente, fiindcă artizanul destoinic al justiției şi al virtuții dintr-un stat trebuie să-şi îndrepte necontenit privirea asupra modelului său perfect, la fel ca un bun pictor, ai cărui ochi se ridică deseori de pe suprafața tabloului către sursa desenului său (SRATUL, VI, 501a-b).
          În felul acesta, cea mai înaltă clasă umană cunoscută lui Platon, iubitorii de înțelepciune, trebuie interpretată în coordonatele celor aparent disprețuiți, adică, ale pictorilor. Sculptorul nu-i decât un meşteşugar obişnuit, nedemn pentru moment de a fi considerat nobil, frumos sau înțelept. Dar, cu toate acestea, când frumusețea armonioasă a operei regelui-filosof, statul bine organizat, necesită un simbol adecvat, simbolul acesta este găsit în statuia just proporționată şi colorată a sculptorului, statuie la care toate părțile au ponderea cuvenită, nici prea mult, nici prea puțin (Ibid, IV, 420).
          Muzica este deseori asociată la Platon cu iresponsabilii furnizori de plăceri ai unei civilizații vlăguite. Şi totuşi, filosofia însăşi este muzică (FEDON, 61- încă unul dintre Dialogurile presupuse a fi al lui Platon).
          Astfel, muzica pe care o compune Socrate prin viața şi cuvântările sale este mai presus de poemele lui Homer, dar Socrate trebuie să împrumute într-un anumit sens forma creației lui Homer, deoarece propria-i realizare trebuie prezentată sub metafora poeziei şi a muzicii.
          Cât despre dramaturgi, Platon îi expulzează din cartea sa ideală iar uneori, opinia lui foarte proastă despre ei ajunge să devină satiră, aşa cum se întâmplă şi în epilogul BANCHETULUI, când Platon povesteşte concis cum Agaton, un autor tragic, şi Aristofan, un autor de comedii, continuau să vegheze împreună cu Socrate asupra cupelor lor în zorii de după banchetul din noaptea precedentă.
          Platon nu şi-l poate imagina pe Socrate în această ordine de idei, decât ca pe un participant la o tragedie supremă şi drept principalul actor în drama dialogurilor, dramă cu dublu înțeles, deoarece el este atât purtătorul unei intenții profund serioase, cât şi centrul reprezentației comice.
         Cei doi practicanți ai artei fantasmelor literare urmăreau cu mare greutate argumentarea rezistentului şi alertului Socrate, care spunea că "autorul care face tragedii printr-un meşteşug deosebit este şi creator de comedii", deoarece, probabil că nici unul dintre cei doi amintiți mai sus nu ştie bine ce urmăreşte.
         Agaton şi Aristofan "începură să moțăie", apoi au adormit de-a binelea, motiv pentru  care Socrate i-a trimis la culcare.
         Scena aceasta exemplifică cu umor, dar şi cu profunzime, părerea lui Platon despre locul artei dramatice pe scara îndeletnicirilor
(BANCHETUL, 223d).
         Se mai poate spune şi faptul că pentru Platon tragedia este expulzată şi ridiculizată în beneficiul unei tragedii superioare.
          Atunci când atenianul din LEGILE demonstrează că buna constituție politică este cu mult superioară oricărei piese dramatice, putem spune cu uşurință dacă poezia dramatică îşi datorează în mai mare măsură valorizarea concepției despre un stat perfect, sau statul perfect, teoriei despre tragedie. "Noi înşine (n.n. sunt puşi cetățenii să spună) suntem cât putem mai bine autorii unei tragedii,  în acelaşi timp, neîntrecut de frumoasă şi de bună: cel puțin, întreaga noastră alcătuire socială e întruchipată ca un spectacol al celei mai frumoase şi mai bune vieți, adică, la drept vorbind, după cum şi susținem, cea mai adevărată tragedie. Astfel noi subtem creatorii aceloraşi lucruri ca şi voi, rivalii voştri în calitate de producători şi de actori ai celei mai frumoase drame"(LEGILE, VII, 817, Cf. Hans-Georg Gadamer, PLATON UND DIE DICHTER, Frankfurt am Main). Statul însuşi este o formă vie şi grea de tensiuni, dar măsurată şi condusă de ordine şi discernământ.
          Platon are multe critici severe la adresa artei cuvintelor, iar discursurile retorice, spune el, nu fac altceva, de cele mai multe ori, decât să linguşească fiara din noi (STATUL, IX, 571, 572; FEDRU, 279e; GORGIAS, 454).
          Din SCRISOAREA a VII-a aflăm faptul că pentru Platon, lucrurile cele mai serioase nu sunt de loc precipitate în vorbe, ci ele "sălăşluiesc în cea mai minunată regiune", adică în cap, acolo unde cugetările nu comunică decât cu ele însele (SCRISOAREA a VII-a, 334c).
          Aceeaşi idee este experimentată la capătul vastei analize a retoricii din FEDRU, astfel, arta literară legitimă este "cuvântul viu
şi însuflețit al aceluia care cunoaşte, şi căruia cuvântul scris îi poate fi numit cu deplină îndreptățire propria lui imagine" (FEDRU, 276).
          După Socrate, "Cel ce gândeşte că a lăsat în urma-i o artă oarecare în scris şi cel ce îi primeşte spusa în credința că orice se aşterne în scris va fi limpede şi sigur, e o persoană de tot săracă în duh (...). Scrisul are această ciudată calitate şi e foarte asemănător cu pictura; căci creaturile picturii apar ca ființe vii, dar dacă le pui o întrebare, ele păstrează o tăcere solemnă"(Ibid., 275c-d).
          Aşadar, ṣi Socrate, şi Platon pun experiența estetică la locul ei, un loc de multe ori inferior. Însă, la fel de des, Platon colorează regiunile superioare ale matematicii şi dialecticii cu nuanțe împrumutate din experiența estetică, reuşind astfel să îşi poată asigura fidelitatea imitației față de lucrul imitat.
          Majoritatea temelor estetice discutate de Socrate ṣi Platon vor fi discutate şi de către Aristotel, care, în POETICA sa, debutează cu principiul general, potrivit căruia arta poeziei şi cea a muzicii, cu subdiviziunile lor - epopeea, tragedia, comedia, poezia ditirambică şi cântul cu flautul ori cu cithara - sunt nişte imitații(POETICA, 147a. Vezi traducerea lui D. M. Pippidi, în ARTE POETICE).