Volumul ”Lacrimă de câmp” scris de tânăra Antonia Pitu este tipărit la Editura ECREATOR Baia Mare și face parte din Colecția de Debut.
Antonia Pitu este studentă în anul II, la Facultatea de Litere la Universitatea Ovidius din Constanța, specializarea Limba și Literatura Franceză-Limba și Literatura Italiană.
Studiază în același timp literatura română și universală, iar această experiență literară i-a înfiripat în inimă, dorința de a scrie. Născută în 16.11.2004, Antonia Pitu mărturisește că a iubit poezia de când se știe, iar cartea de față confirmă această dragoste.
”Lacrimă de câmp” este un volum de poezii și aforisme, care invită cititorul la o circumspecție a trăirilor interioare, la dragostea și lumina care izvorăște din noi, la contemplarea naturii și a sentimentelor de iubire care ne ghidează existența.
Poeziile sunt structurate pe două capitole: ”Drumul spre lumină” și ”Răscruci temporale”, iar ultimul capitol (III) al acestei cărți, este dedicat aforismelor (”Aforisme”).
”Drumul spre Lumină” trecând prin ”Călătoria cu spini” și ”Din spini spre lumină”, poposind în casa părintească considerată ”Cuibarul sufletului meu”, ajunge într-o ”Altă dimensiune”, ”Sub scutul iubirii materne”, datorită poemelor prezentate, configurând calea încărcată de versatilitate a poetei asemenea culorilor curcubeului (”Metamorfoza culorilor”), cu toate etapele impuse necesare.

Răscrucile temporare sunt vizibile în ”Avertismentul naturii”, în ”Picăturile sufletului” și ”Tărâmul interzis”, în ”Zborul către zâmbet”, în ”Ploaia misterioasă”, în ”Labirintul sufletului”, în ”Zbucium și speranță” și în toate acele întrebări referitoare la existențialitate, pe care poeta le lansează pentru a găsi răspunsuri care să-i satisfacă setea de cunoaștere și autocunoaștere.
Titlul acestui volum este unul metaforic, care ne conduce cu gândul la eul liric al poetei care iubește natura și este captivată de aceasta.
Lacrimile reconstruiesc cetăți ale speranței distruse și reclădesc vieți pentru un nou început. Acestea sunt utile celor care nu-și abandonează calea și țelul în fața vicisitudinilor ce apar neprevăzut, indiferent cât de greu și spinos este drumul pe care aleg să meargă, iar ”visarea este singura alinare” pentru construirea unui nou destin, pentru renaștere și evaluare a propriei ființe.
Ochii ne vorbesc prin lacrimile sincere, care pot fi de fericire sau de tristețe, de dor sau nostalgie, iar ele se prăvălesc alături de fluturii iubirii într-un dans destinat trecerii noastre pe acest pământ. În acest caz, poeta este conștientă de afecțiunea și pasiunea care i se acordă, iar cuvintele sale sunt înlocuite cu lacrimi de recunoștință, bucurie și beatitudine, destinate celui care, în ciuda comportamentului inconsecvent avut în viața de cuplu, i-a oferit o lecție de viață.
Luna și soarele sunt două simboluri mistice, care completează rând pe rând, sensul divinității. Sunt izvoarele luminii pe timp de noapte și de zi, centrul existenței noastre.
Aceste două elemente cosmice, alături de stele, sunt des întâlnite în poeziile Antoniei Pitu, pentru a sublinia ideea că aparținem ca un întreg, universului coordonat de Dumnezeu, Acel Ziditor de suflete care ne-a creat dintr-un boț de humă, peste care a dăruit suflare.
Meditațiile interioare o obligă pe autoare să-și recunoască identitatea ce se revarsă din ”cufărul împietrit”, ”care ascunde o poveste”, odată cu deschiderea fiecărui lacăt al trecutului, iar ”speranța prinde viață” că viitorul va fi mai bun.
”Când luna argintie peste zări stăpânește, / Iar stelele valsează pe cerul ce șoptește, În liniștea adâncă, o rază de mister / Descuie cufărul uitat în timp și cer. / Din adâncuri tainice, speranța prinde viață”.
Poemul ”Lacrimă de câmp” este regăsit în primul capitol al cărții și este închinat unei iubiri apuse, de care-i este dor în permanență.
Își face loc astfel în ochii cititorului, sentimentul abandonului, al unei iubiri neîmpărtășite, sub auspiciul melancoliei și al dorului nemărginit pentru bărbatul iubit, chiar și după despărțirea de acesta.
Dorul reprezintă o noțiune cheie românească care nu poate fi tradus ușor în limbile pământului, ci doar evidențiat ca fiind o anumită stare emoțională prin care trece omul la un moment dat.
Observăm în paginile volumului, dăruirea poetei pentru poezie. Astfel, ”fiecare taină prin vers se întrupează”, iar Antonia Pitu reușește cu ajutorul cuvintelor să se redescopere, să acționeze, să iubească din nou și să-și coordoneze pașii către un nou început, chiar dacă în anumite momente ale vieții își pierde ”eul liric” sau ”lumina” din ea, iar speranța de mai bine a autoarei prinde contur și începe să ardă, ”ca o stea călăuzitoare”.
Spinii, des folosiți în poemele autoarei, pot simboliza simbolul jertfei păcatului, purtați în coroană de Iisus Hristos în momentul răstignirii Sale, dar și dorința de vindecare a sufletului poetei care caută calea cunoașterii. ”Ce caut eu, de fapt? / Soare, vreau s-ajung la soare”.
Probabil, lumina soarelui nu conferă energia de care aceasta are nevoie, pentru a-și putea încărca trupul obosit de căutare și de dorința de a se reinventa, iar atunci, poeta apelează la ”îmbrățișări de stele”, încercând să-și construiască facil această tranziție, unind prin termeni fictivi, pământul cu universul cosmic.
Poeta Antonia Pitu aduce în lumină, prezența fluturilor, conștientizând altfel lucrurile.
Astfel, ea  este conștientă din start, că șederea fiecărui om pe această planetă este scurtă și reușește să se desprindă din automatismele și lucrurile mărunte inevitabile, încercând să cuprindă infinitul vieții în inima sa, fără a avea pretenții, ci doar zburând dincolo de El.
Toate expunerile versurilor sunt pictate de fiorii iubirii care înfruntă obstacolele apărute în drumul metamorfozării omului, readucând în prim plan scene din natura înconjurătoare și Celestul dăruit prin: soare, lună, stele, ploaie, pământ, înger, etc.
Antonia Pitu este convinsă de prezența unui înger care o veghează pas cu pas, care-o luminează și-i deschide ușile oportunităților, astfel că se lasă condusă ”În brațele îngerului”, spre ”Liniștea eternă”, ”prin valuri de lumină liniștită” către ”Zborul credinței”, prin Însuși Dumnezeu.
Poeta se simte absorbită de neant, de griji, de dorințe și speranțe, în această lume în care fiecare individ este unic, dar care-și duce aceeași viață alertă uneori în întunericul declanșat de stările sufletești care-i traversează anii.
”Pana de vis” din viziunea poetei îi deschide o amplă perspectivă asupra scrisului și a cuvântului, convinsă fiind că prin poezie va descoperi arta comunicării cu ea însăși, dar și cu eul poetic care o părăsește în unele momente de tristețe și nefericire.
Poeta afirmă: ”O să trăiesc mereu cu un pas în trecut, / Dar nu cu suferință, / Doar cu un gând bun purtat de vânt, / Un fel de recunoștință”, convinsă fiind că: ”amintirile nu-s doar un joc al timpului harnic, / sunt comori ce le port în mine, cu multă dăruire / În fiecare pas spre mâine, le duc cu mulțumire”.
Casa părintească și pisoii copilăriei sunt și ele, elemente care implică un popas privitor la aceste flash-uri din mintea poetei, prezentându-ne iubirea autoarei pentru familie și animale. În aceeași măsură este creionată și natura, pe care Antonia Pitu o idolatrizează în ”Darurile pădurii”.
Mama, universul nostru din momentul nașterii și până în clipa în care închidem ochii, este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ni l-a oferit, căci ce poate fi mai frumos pe acest pământ decât să știm că aparținem unei ființe care ne poate iubi necondiționat, fără bariere?
”Și mama ne privea cu ochi plini de lumină” face parte din poemul: ”Sub scutul iubirii materne”, iubire în care poeta își găsește alinarea și forța de a merge mai departe.
Al doilea capitol, ”Răscruci temporale” reliefează locul unde se despart printr-un joc al sorții, spațiul și timpul autoarei și poate fi considerat punctul de cotitură al Antoniei Pitu aflată într-un moment decisiv al vieții sale.
Hotărârea de a merge mai departe explorând subconștientul, se datorează răspunsurilor descoperite la multe din frământările metafizice care au însoțit-o de-a lungul vremii, pentru a-și redobândi ”Zborul către zâmbet”.
Ea căută înțelesuri, ascultând chemarea naturii, călătorind și realizând că prin abordarea iubirii și speranței, nu se va rătăci în drumul său, pentru a intra într-un labirint fără ieșire.
”Tărâmul interzis” o va opri din visul de a reînchega o dragoste pierdută, însă cu toate acestea, ea speră la o reconciliere în numele dragostei. Iubirea a constituit din totdeauna o temă universală analizată atent, aflată la baza temeliei sufletelor sensibile, care-și doresc cu ardoare să o creioneze, să o înțeleagă și să-i traseze noi dimensiuni când compun versuri dedicate acestui nobil simțământ.
Pentru poetă, iubirea înseamnă cucerirea întregii lumi, apelând la arma scrisului.
Aceasta ajunge la ideea că acest sentiment înălțător al omului, poate schimba destine și mentalități și poate fi regăsită în ”Picăturile sufletului” și în ”Labirintul sufletului”.
”Renașterea din cenușă” strigă după dragostea pierdută, căutând iubirea imaginară în ritmul versului dăruit în poezia: ”De mi-ai fi...”, iar Antonia Pitu se simte abandonată în: ”Valul care cade între noi”, ajungând la concluzia finală că: ”Doar marea ne șoptește destinul”.
Aforismele prezentate în acest volum sunt de asemenea, surprinzătoare prin conținutul lor, marcând dacă mai era nevoie, capacitatea magistrală de a surprinde, prin sfaturi înțelepte, Trecutul, Prezentul și Viitorul.     
Fiecare formă de comunicare privitoare la experiențele de viață acumulate, constituie o legătură puternică între poetă și eul liric al acesteia, dar și o cotitură solidă între Antonia Pitu și cititori.
Se întrevede din fiecare aforism expus, capacitatea extraordinară a acestei sensibile poete de a înțelege și a explica, cu ajutorul cuvântului dăruit prin puritatea subconștientului, toate transformările pe care fiecare dintre noi le întâmpină, odată cu trecerea anilor.
Sfaturile pe care acesta ni le oferă au ca punct de plecare relația omului cu timpul, natura, iubirea pentru animale și iubirea trecută prin toate formele ei (iubit, mamă, frați, etc).
”Un copac nu se teme de furtună; rădăcinile lui sunt mai adânci decât toate fricile”. Copacul și rădăcinile acestuia reprezintă stabilitatea, apartenența.
”Plantele ne amintesc că tăcerea este o formă de creștere, iar răbdarea, o formă de înflorire”.
”Rădăcinile unui copac nu se văd, dar ele țin viața în picioare. La fel sunt și valorile unui om”.
Pădurea prezentată în aforisme este reflectată în viziunea poetei, asemenea unei ființe supranaturale portretizată prin femeia înzestrată de Dumnezeu cu puterea fecundității, care-și fixează rădăcinile, în pământul unde viața pare nemuritoare.
Rădăcinile copacilor ne trimit cu gândul pe noi cititorii, la o întoarcere în trecut, la originile noastre și rădăcinile părinților noștri, într-un cuvânt, la o analiză minuțioasă a sufletului, a tuturor actelor voite sau involuntare care ne-au încununat anii din viață.
”Curcubeul este promisiunea cerului că, după fiecare furtună, lumina găsește întotdeauna o cale să se întoarcă”.
Curcubeul este un simbol al renașterii, al speranței și făgăduinței, unificarea dintre cer și pământ, liniștea și armonia care apare după furtună, comuniunea dintre noi și Dumnezeu.
”Spinii nu sunt acolo pentru a răni, ci pentru a proteja frumusețea ascunsă ce așteaptă să fie descoperită”.
”Zâmbetele oamenilor sunt ca razele de soare ce pătrund prin frunzișul unei păduri dese – transformă orice întuneric în lumina” sau ” Un zâmbet răsărit pe buze este un pod între suflete, o formă de a spune 'sunt aici' fără niciun cuvânt”.
Lumina, iubirea, umbra, lacrima, singurătatea, cerul, luna, soarele și natura, sunt factori importanți care îi oferă poetei Antonia Pitu un liant capabil să o apropie de Dumnezeu, determinând-o să contureze și să traseze prin versuri, toate acele căutări lăuntrice care macină ființa umană.
Spațiul emoțional și plin de profunzime creat de poetă, este unul ales cu grijă, încărcat de metafore, comparații și hiperbole, un tablou în care descrierile abundă, dar în același timp, oferă și lejeritatea tabloului interior imaginat de aceasta.
Ca o concluzie finală, afirm că Antonia Pitu este un poetă cu o imensă capacitate meditativă și un ascuțit simț de a detalia iubirea și tot ce se naște din ea, alături de multitudinea de trăiri interioare și frământările metafizice care o însoțesc pe drumul vieții.