Sunt doar o frunză ...

Sunt doar o frunză rătăcită,
răvășită de tristețe,
de tainice, nevăzute doruri,
un gând mă apasă, mereu dă târcoale,
frunzișul toamnei mă alintă,
doar în vremelnicia clipei  făcut-am adăpost ,
în vaierul toamnei am găsit mângâiere,
în somnul tainic al ierbii îmi găsesc culcuș ,
în blânda vânare de vânt mă regăsesc , dar...
nu sunt decât o biată, neînsemnată frunză
uitată -n cărare , adesea strivită la pământ
de grăbiți trecători care m-au privit cu neîncredere ,
cu fiecare clipă strecurată în gândul unui nor plutitor;
doar ei mi-au distrus încet aspirațiile , visurile mele
încrustate de veacuri în trupu-mi efemer, dar...undeva,

cândva, mă voi ridica ascultând printre galaxii,
cu ultimele puteri ale destinului
vremelnicia clipei,
vaierul toamnei,
somnul tainic al ierbii,
blânda vânare de vânt,
dincolo de timp,
dincolo de ploi...


 Pasul toamnei

Pasul toamnei șovăielnic
îmi cuprinde brațele
într-un șirag de cuvinte,
mă învăluie adesea
pe portativul
multicolor al frunzelor
arămii
prinse iremediabil
în mrejele
anotimpului de suflet.
Într-un șirag de cuvinte,
toamna se lasă-ncet
purtată pe aripile
nostalgiei,
într-o simfonie
de șoapte și culori,
într-o simfonie
de sentimente
și visuri.
Pasul toamnei
se lasă-ncet
peste amurg și cuvinte.


                  Îți mai aduci aminte, doamnă?

Îți mai aduci aminte, doamnă?
Eram doar noi și-o veche toamnă,
În parcul desfrunzit de timp am tot rămas,
Doi călători neobosiți, fără popas.


Îți mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu și -o blândă toamnă,
Doi trecători și-acel frunziș,
Când m-ai privit o clipă pe furiș.


Îți mai aduci aminte, doamnă?
Eram doar noi și-o tristă toamnă,
Iubirea ne-a fost dulce legământ,
Un foșnet, plânset în cuvânt.


          Bat clopotele, doamnă!

Bat clopotele, doamnă,
ca-ntr-o rugăciune
demult uitată
într-un veac apus.


Bat clopotele, doamnă
ca-ntr-o catedrală
cu aripi fumegânde,
ca un duios descântec.


Bat  clopotele, doamnă,
în piepturile noastre
ce fredonau odată
vechea rapsodie
a dragostei târzii.


Bat clopotele, doamnă,
tot bat a disperare,
când fluturii tristeții
ne răscolesc durerea.


Bat clopotele, doamnă,
dar...sunetul lor
răsună și azi
pe creste spovedite în amurg.


Bat clopotele, doamnă,
dar nu mai ești cu mine,
te-ai stins precum
părerile de rău
pe valul înspumat al vieții.


Bat clopotele , doamnă,
tot bat în depărtare,
se-aud la colț de stradă,
dar...tot a despărțire!


Bat clopotele, doamnă,
iar noi , pierduți
rămânem ca
într-o veche toamnă!


   Nostalgii de toamnă

Iar ai venit la noi, frumoasă toamnă,
Cu pasu-ți feciorelnic, ca o distinsă doamnă,
Ne-nvălui în tăcere, ne privești din mers,
De-aceea, azi, ți-am împletit un vers!


Cu-atâtea nostalgii prinse ca-într-un șirag,
Ne chemi adesea și ne-aștepți în prag,
Cu frunze arămii și dulci regrete,
Repeți doar simfonia unor tainice sonete.


Iar ai venit la noi, frumoasă toamnă,
Cu pasu-ți feciorelnic, ca o distinsă doamnă,
Ne chemi adesea și ne-aștepți în prag,
Cu-atâtea nostalgii prinse ca-ntr-un șirag...


                O frunză singuratică

O frunză singuratică
a căzut pe pământ
nevăzută,
nemângâiată.
A avut și ea
un timp,
o viață,
o dăruire,
o strălucire.
În căderea ei
și-a îndreptat privirea
către cer,
cu dăruire,
cu strălucire,
de-o viață,
în timp...
era doar
o biată frunză,
murmurau trecătorii,
doar o frunză
singuratică,
dar, cândva,
a avut
o viață,
un trecut,
cu dăruire,
cu strălucire,
chiar dacă
pe scena
aspră a timpului
nu a fost decât
o frunză
singuratică,
nevăzută,
nemângâiată.
În căderea ei
a rămas plutind
strălucirea de-o clipă,
dăruirea de-o viață.