De ce plâng azi, norii, mamă?
De ce plâng azi, norii, mamă?
Le e dor și lor de tine,
De durere încep să geamă,
Cu lacrimi reci și cristaline?
De ce plâng cu lacrimi grele,
Pe la mijloc de Brumărel,
Și peste aripile mele,
Și-n sufletul ce-i rupt și el?
De ce plâng oare an de an?
Își doresc să mă mângâie?
Cad umplând nemărginit ocean,
Când sufletul mi se sfâșie?
E, mamă, oare dorul tău,
Pus în lacrima de gheață?
Când drumul meu e un negru hău,
Încet să-mprăștie din ceață?
De ce taci, mămucă? Spune!
Nu mă lăsa să zac de dor!
Când lacrimile mi-s nebune,
Iar îmi ștergi obrazul cu un nor?
S-au ruginit iar rozele în toamnă
Luna lui Răpciune este la sfârșit
Și prea pline de virtuți rozele-mi pier...
De frunze, tot ramul zace dezgolit
Și ceru-ntreg de neguri e-mpânzit.
S-au ruginit iar rozele în toamnă,
Sub ploaia deasă ce mi le-a copleșit,
Căci lacrima de gheață le condamnă
La durere, și mi s-au veștejit.
Sufletul fragil le e împovărat
Și nu rezistă vântului sălbatic,
În petale mii le-a împrăștiat,
În urma lui nemailăsând nimic.
Numai ele, îmbrăcate în brumă,
Tulpini firave privesc spre orizont,
Sperând cumva că au să dea de urmă
Petalelor ce au zburat în vânt.
Plânge ramul meu cu frunze
Plânge ramul meu cu frunze,
Bătut de ploaie și de vânt,
Cu gânduri ce-i sunt confuze,
Se-apleacă greu pân’ la pământ.
În primăvară a-nflorit,
Părând să poarte fulgi de nea,
S-a-ndrăgostit și a iubit,
Chiar dacă viața îi era grea.
În vară, ramul poartă rod
Și mi se-apleacă speriat,
Că în al timpului năvod,
Și fructul lui, azi, a plecat.
Vine toamna,-l bate vântul,
Și lacrimi reci tot cad pe el,
De frig, i-a-ncremenit cuvântul,
Voind să fie mititel.
Și încet se îmbracă-n brumă,
Ce mi-l îndoaie și mai mult,
Atât de mult că-mi cade-n humă,
Și-n flăcări este cald tumult.
Și ramul meu s-a dus... S-a dus,
Acum, de mult este cenușă,
Fiindcă iubirea mi-a apus,
Și-n urma ei închide-o ușă.
Mă poartă pașii către gânduri
Prin ploaia deasă și sărată,
Mă poartă pașii către gânduri,
Ce vin din vremea ce-i plecată
Să mă cuprindă rânduri rânduri.
Mă poartă pașii pe cărări,
Ce-mbracă haină arămie,
La granițe de înserări
Un dor în suflet să-mi adie.
Mă poartă pașii către gânduri,
În derivă astăzi fremătând,
Căci iar m-au copleșit în cârduri,
Tomnatice, firele-și torcând.
Mă poartă pași spre nicăieri,
Căci sunt grăunte de nisip,
Am fost și azi, am fost și ieri
Dar glas nu am ca să mai țip.
Mă poartă pașii iar și iar,
Către marea mea de gânduri,
Lăsându-mă să fiu hoinar
Prin mișcătoarele lor cârduri.
Eu ce culeg în prag de toamnă?
Eu ce culeg în prag de toamnă,
Dacă-n suflet doar lacrimi mi-ai sădit?
Ieșind durere ce mă condamnă
Să pier în chinul aprig c-am iubit.
De ce semințele amare,
Lăsat-ai tu în sufletul meu frânt?
Să vezi cum razele de soare
Mă lasă-n sloi de gheață la pământ?
Promisiunile-s doar vorbe-n vânt ,
Plecate-n luna lui Răpciune,
Ce-au distrus tot ce aveam mai sfânt
Lăsând ruinele nebune.
Eu ce culeg în prag de toamnă
Când acuarelele în ploi s-au dus?
Când nici măcar geană pe geană
În noaptea rece nicidecum n-am pus?
Ce culeg când toamna reapare
Dacă-n gradina mea este pustiu?
Doar ploi de lacrime amare
De care azi nimic nu pot să fiu...
A venit iar toamna, tată
Azi a venit iar toamna, tată,
Mai cade-o frunză de pe ramul meu,
Nimic nu mai e ca altădată,
Căci fără tine, drumul e mai greu.
Tu ai plecat la ceruri, tată,
Și-am rămas în lumea rece,
Fără vlagă și speriată
Și-un gol în suflet ce nu trece.
Chiar de mă doare, de mă frânge,
Sub aripa ta nu mai am loc,
Palma-ți blândă nu mă mai atinge,
Când sufletul îmi arde iar în foc.
De sus, din Rai, mă vezi tătucă?
Vezi golul ce a crescut în mine,
De mă-nghite de-am rămas nălucă,
Și totu-n mine-i doar ruine?
Încerc să lupt, dar tată, e foarte greu
Să mă ridic dintre ruine iar,
Dar voi aprinde falnic curcubeu
Și-n miez de noapte-l voi păstra că far.
Minunea de a mai simți o toamnă
Mă minunez pe zi ce trece
Cum verdele de ieri,
Se pierde azi în alt pastel...
Și cum de mai apuc eu clipele splendide,
După ce vara-ntreagă am ars pe jar încins...
Călătoare fiind prin inimi mult prea pline,
S-adun magie, puțin câte puțin.
Mă minunez și molcom merg,
Prin codrii cu frunza lor cea rară,
S-adun de pe cărări podoabe
Și-n mantia de toamnă să le prind.
Mă minunez cum de la geamul din odaie,
Se aude cânt senzual de picături pe geam,
Și văd parcă-n a focului văpaie,
Cum picaturile iubesc iar ramul gol,
Mușcând din galbena gutuie,
De-amorul lor simt că roșesc,
Minunea de a mai simți toamna târzie,
Mă face viața să iubesc.
Pasărea Phoenix
(În memoriam Nicu Covaci)
Din zori o întrebare mă apasă,
Pasăre Phoenix pe unde-ai plecat?
Prin ce tărâmuri străine-ți faci casă
Ca trilul tău să fie ascultat?
Urechea mea te caută-n noapte
Sperând cumva s-audă al tău vers...
Dar n-aud decât negrele șoapte
Că te-ai stins de tot din al meu univers.
Pasăre Phoenix tu nu mai ai glas?
De ce taci când dorul meu te cheamă?
Prin ce suflet ai mai făcut popas
De-mi lași inima în piept să geamă?
Pasăre Phoenix pe unde ai plecat?
În lumea-ntreagă nu-i urmă de tine!
Lângă Tatăl Sfânt tu oare ai urcat
Să-i cânți și Lui triluri ce-s divine?
Pasăre Phoenix... Pasărea mea dragă!
Tăcerea ta azi mă face să plâng!
Și aripile noi cu pana albă
În mii și mii de bucăți iar se frâng.
Pasăre Phoenix de ce oare taci?
Traiul ți-e mai bun acolo sus în Rai?
Pasăre de foc inimii ce-i faci,
Că-și plânge durerea pe note la nai?