” Vai! Ce simţiri frumoase ascund cuvintele”.
(Mariana Popa)
“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
După ce o viață întreagă a colindat pământul și apele, Mariana Popa, s-a gândit să se așeze. Și unde să se așeze mai bine, decât la ea acasă? În patria Limbii Române, purtată în toate peregrinările sale, în rucsacul doldora de cuvinte și imagini, dar și de tăceri contemplative, care i-au dobândit harul înțelepciunii și al seninătății fără cusur. Volumul de față oglindește meditațiile poetice la care a ajuns, din risipirile pe toate meridianele și paralelele lumii. Concluzia este esențială: Nihil sine Deo. Fără ocrotirea Lui, nimic nu s-ar fi făcut, nici în Cer, nici pe pământ, nici în adâncuri, nici peste ape. Poezia ei este cuminte, înțeleaptă, limpede, directă, tocmai bună pentru a ajunge direct la inimă. Un lucru reiese chiar din primele pagini: fuziunea cu natura, mama, sora, prietena, învățătoarea ei neobosită. De peste tot în lirica sa, răzbate glasul naturii, ocrotitoare, maternă, hrănitoare, prietenoasă, căreia, poeta dorește, din prinosul inimii sale, să-i răsplătească, la rândul său.
Și dacă natura dăruitoare, îi oferă fiorii ploilor de primăvară, luceferii de noapte, crini îmbrăcați în galben, fluturi care nuntesc pe trepte de orhidee, râuri argintate de lună, dar și lacrimile pământului, poeta îi răspunde într-o rezonanță perfecta, cu metafore și cuvinte sublime, în pasteluri nemuritoare. Natura e un privilegiu, face parte din noi, din tot ce ne înconjoară, așa cum și noi facem parte din ea. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu dar și noi avem datoria de a o respecta și iubi. Ea este adăpost, refugiu, un dascăl care ne învață cum să trăim dar și cum să murim. Natura e și bazar, sursă de viață, în ea putem găsi orice lucru. Doar să știm să descoperim și să luăm ceea ce e mai prețios din ea, să o îmbogățim și să o împărtășim tuturor. Desigur, urmându-i regulile vitale. Ceea ce o îndreptățește pe autoare să spună despre sine: ”Ești altoită pe natură. / Da! Viețuiesc în măruntaiele naturii”. O astfel de fuziune nu îi este dată oricui. E un dar de la Dumnezeu și trebuie primit ca atare.Mariana Popa a conștientizat și și-a urmat cu sfințenie misiunea de a o integra perfect ființei sale. Și care om ar putea trăi, măcar o zi, fără binefacerile naturii, concretizate în simțurile umane: văz, auz, miros, gust, pipăit, etc., la care se adaugă simțul estetic. Complet izolat de natură nu poți trăi niciodată. Poeta se numără printre acei care cultivă raiul pământesc, transformându-l în veșnicie. Cu mâinile sale, așa cum, cu mintea și inima, clădește universul acesta rănit, tămăduindu-i rănile. Ceea ce dovedește poeta prin lirica sa, este faptul că poezia în vers alb poate fi la fel de muzicală și imaginativă precum cea în vers clasic și poate creea emoții autentice, odihnind, relaxând și tămăduind sufletul. Și cum altfel, când poeta spune: simt mângâierea zborului – cu sau fără aripi – de cele mai multe ori, cu aripile închipuirii. Pentru Mariana Popa, scrisul e menire, dar nu obligație, corvoadă, supliciu, e o nevoință fără de care nu poate concepe existența. Dorința împărtășirii creațiilor sale a depășit efortul conceperii și al realizării. Dar și mulțumirea depășește orice așteptare. Răsplata faptului împlinit spre bucuria semenilor. Nici o jertfă nu poate egala această împărtășire. Însă iată că natura, anotimpurile, ți se strecoară în suflet, hrănindu-te cu lumină. Tocmai bine ca să creeze starea poetică. Multe minuni săvârșește natura dacă știi să-i deslușești înțelesurile; limbajul frunzei, al șoaptelor vântului, urletul liniștii, înțelesul ploii roditoare, tot ceea ce se vede dar și ceea ce nu se vede. Atunci se deschid băierele cerului și plouă cu emoții, cu fantastice intemperii stelare. Poeta a învățat o sumedenie de povești: povestea frunzei, a vântului, a ploii, a picăturii de rouă sau a trilului de păsări. E locul în care autoarea folosește personificarea: Ating sânii Toamnei bogaţi în fructe, Inima timpului s-a-ntristat, Ziua are buza crăpată, Auzi ce spun florile cu / glas de azalee?, Auzi plânsul viitorului?, Orizontul mi se dăruie. / Mă-nlănţuie. etc. Toamna e doamna culorilor, ea face visul auriu, și cutreieră cu închipuirea hotarele. Crezul poetei: ”Doamne! Mi-ai făcut Altar din Cuvânt”. Și ea a slujit la acest altar întreaga viață. Și mai slujește încă, plină de credință. Iar din pașnica Lumină, a alcătuit file de carte. Poeta cu sfletul arzător ca o candelă, a aflat prin poezie, esența vieții. Despre sine, autoarea spune: Sunt o femeie-poet însetată de solaritate! (Orizontul mi se dăruie). Dar și năzuințele ei sunt înalte: Să ating, aş vrea lumina din adevăr (Muzica interioară). Iată concluzia, după zeci și zeci de poezii, este: ”Iubirea face minuni”. Și ce frumos crez asumă poeta: Cred în speranța nemuririi cuvântului. Din fântâna sufletului său, izvorăște lumina. Acolo se află tezaurul care trebuie descoperit și așezat la loc potrivit pentru a fi privit cu ochi sufletești, așa cum a și fost scris, îndeobște. Mariana Popa scrie cu inima. Pe azur, pe nervurile unei frunze, pe curcubeu, pe firul de iarbă. Și oricine citește înțelege ce ea a dorit să comunice, în acordurile unei muzici celeste. Aceasta e arta sa poetică. Poeta și-a făcut din cuvinte altar la care oficiază liturghia celei mai frumoase arte: arta frumosului, subordonată Cuvântului Veșnic. Și poezia ei devine pentru noi, cântec de leagăn etern, îngânat de harpe de îngeri. În care găsești fără plată, comori sufletești. Și cum să refuzi, când soarele îți trimite vitralii nemaivăzute, picăturile de rouă te răsfață, atâta belșug în suflet, atâta belșug din suflet oferit de grădina din întinsul Potaisei? Emoția de dinaintea nașterii poeziei este exprimată în versurile: ” Inima mea a rodit în mute tăceri, / sufletu-mi ardea în tenebre” (Două frunți ninse). Dar imediat după aceea a cunoscut iluminarea, limpezirea, izbucnind în vitralii. E ca o abluțiune, cu apa lustrală rezultată din cenușa arderii crenguțelor de finic din Duminica Floriilor: ”Pe undele Luminii apare Iertarea, / Porunca supremă a Divinității, / sufletu-mi umple cu un potir / de vorbe calde, divine” (Două frunți ninse).
Spiritul civic o îndeamnă pe autoare să iubească, fără emfază, istoria cu tot trecutul ei glorios și pe eroii neamului: ”adevăraţi eroi ai unirii sfinte, / istoria noastră nu-i o poveste, / faptele ei, întregii lumi, i-au dat veste. // Lupta pentru fiinţa naţională, / ai noştri strămoşi ne-au lăsat-o în inimi / şi moştenire în minte, / fără ei ajungeam rătăciţi în istorie, / cinstim, azi a lor faptă notorie / la Alba Iulia în cetate” (Ființa națională). Și tot legat de acest subiect, poeta declară, apartenența la glia strămoșească, la dulcea limbă românească, la eroii ce și-au scris cu sânge trecerea: ”În pământ cu tine, limbă dulce românească, / bântuie strămoşii, rădăcinile neamului / se ţin bine undeva în sacre morminte. / Mereu, mereu mă-ntorc spre tine, / în cuvinte din istoria ţării cu silabe române. / Acum ne ascultăm liturghia interioară, / ne venerăm eroii, privim în sus la cer / pentru a nu muri de sete între izvoare, să nu cădem sub Cruce pe a noastră / Golgota, ca Isus. // Ne plânge sângele de neam, / să aducem ţării mângâiere, / să dăm sufletului românesc hrană / şi cinstire pentru a noastră înveşnicire / în sfinte idealuri” (Ființa națională). Un miracol de simțire autentică românească. În lumea cuvintelor sale nu se intră decât în vârful picioarelor, să nu se sperie tăcerea, șuierul vântului, clipele fecunde. Pentru că ea, poeta, spune: ”scriu în noapte între aripi de înger” (Vechiul țărm).Un plăcut florilegiu dedicat mamei plecate, stârnește nostalgii și dureri neîmpărtășite, până când pacea din steaua mamei învăluie amintirea. Metafore neașteptate: ”Soarele, ca o lacrimă de la Dumnezeu”; ”Ardealu-i mănăstire pentru ardeleni, / clopotnița-i diapazonul în idealul / românesc”; ș.a. Nu lipsesc din volum poeme-omagiu pentru Eminescu, încărcate de lumina admirației nețărmurite. Dar și panseuri lirice de felul: ”poezia bucuriei de-a trăi a înghițit lacrima durerii”; ”Amprentele tăcerii apar pe aripi de cuvânt”; ”privesc în ochi infinitul, / acolo-i destinul, poate semna în / cartea eternității”; ”Iubirea? / O secundă de nemurire”;”Clipa vinovată alungată a fost / de nisipul din clepsidră”; ”E atâta alb în gânduri de zăpadă / și atâta întuneric”; ”Dumnezeu este infinitul”;”îmi lipsește scara, suportul meu / spre timpul fără timp”; Este o invitație pentru noi, cititorii, să procedăm aidoma: ”Culeg luceferi și ascult „Sonata lunii”. Binecuvântată muzică”. Pentru ca apoi, după lectură, să poți spune: ”Târziu în noapte adormi pe / abecedarul inimii înflorit / în calde cuvinte” (Destin). Și de ce nu? ”Sunt ca Icar, mi-am făcut singură aripi” (Enigmatic răspuns).Cartea poetei Mariana Popa, este un bun remediu pentru suflete, oferind celor ce o citesc, armonie, relaxare, bună dispozițeie și momente înălțătoare.
Mariana Popa, Nihil sine Deo, versuri