Simt acut aripile timpului. Mă roagă să-l despletesc, să vorbesc despre el și rolul lui în
viața mea. Cu un arcuș de lumină imaginar intru într-o competiție cu vârsta. Poposesc în orașul meu natal, Turda. Găsesc dimensiunea clipei din pura plăcere de-a viețui în echilibru pe toate palierele vieții. Am tânjit mereu după copilărie, acum o regăsesc în gând.
Născută într-un oraș transilvan cu istorie veche din vremea cuceririi Daciei de către romani, voi face o scurtă prezentare a locului în care am crscut, orașul Turda numit Potaissa, unul din cele mai importante localități urbane din Dacia Romană.
Inițial a fost o așezare dacică, dar după cucerirea romană a fost un sat( victus) și apoi oraș. Prima mențiune a Potaissei, ca oraș, datează din anul 108 e. n. când o unitate militară a fost adusă în acest loc pentru a construi un drum spre Napoca.
Foarte importantă pentru această așezare a fost stabilirea la Potaissa în jurul anului 170, a Ligiunii a V-a Macedonica având misiunea de-a apăra nordul Daciei de năvălitorii barbari. Pentru această misiune a fost construit Castrul roman, de fapt, cetatea de apărare. În felul acesta s-a dezvoltat și orașul Potaissa, care a fost ridicat la rangul de municipiu numit ca formă de organizare „ Municipium Septimium Potaissense”, de la lmpăratul Septimiu Sever (193-201), care domnea atunci. În următorii ani acest municipiu a devenit „Colonia”- cel mai mare rang urban din Imperiu.
Se realizează construcții strălucite, publice și private, cartiere zezidențiale și meșteșugărești. Potaissa devine „oraș roman” cu oameni pricepuți. La Muzeul de istorie din orașul meu am găsit expusă o carte cu textul: „ masa poporului daco- roman a devenit plămada etnică a viitorului popor român.”
În a doua jumătate a secolului al 3-lea, orașul era ținta invaziilor barbare, astfel că în perioada 271-275 se retrage legiunea a V-a din Potaissa la sud de Dunăre. Perioada nefavorabilă a dus la dispersarea populației civile urmând o decădere rapidă a orașului.
În secolul al 5-lea, hunii au năvălit și au pustiit așezarea alungând populația, iar orașul a ajuns în ruină. Fiind locuit sporadic în timp, mai târziu pe ruinele așezării s-a dezvoltat Turda de astăzi.*)
Copilăria mea a fost fabuloasă ca loc de alergare și vizitare. Din cartierul meu numit „Intre români” cu trei biserici în jurul casei părintești, care mi-au influenațat crezul în viață, evadam și alergam la Băile Sărate ale orașului și până la ruinele Cetății Potaissa, acestea fiind în părți opuse, ca așezare, una de alta. Vacanțele de vară erau așteptate cu mare nerăbdare pentru a cutreiera „ Grădina miracolelor din Munții Apuseni”, cum i se spunea ținutului muntos. Acolo, după Roșia Montană sau Detunata sau „Târgul de Fete” de pe muntele Găina evadam spre minunatele peșteri din Apuseni. Se spune că aici s-ar afla în jur de 1500 de peșteri. Desigur, n-am ajuns decât la cele mai semnificative între Abrud și Oradea. M-am bucurat de aspectul de basm al peșterei Scărișoara cu un ghețar subteran foarte mare, fiind pe locul doi în Europa. Pespera Urșilor și altele mi-au încântat și răcorit vacanțele din liceu.
Mă întorc la Castrul roman Potaissa pentru a preciza că acesta era construit din zid de piatră pe un deal numit Dealul Cetății, suprafața lui fiind în jur de 23 hectare.. Castrul avea două străzi și patru porți, totul păstrându-se conturat chiar sub ruine. După anii 1950-52 cu ocazia construirii noilor rezervoare de apă au fost reluate săpăturile. Obiectele descoperite se află în Muzeul de Istorie din Turda, unde am fost de foarte multe ori, fiind chiar lângă școala mea gimnazială.
În apropierea castrului roman locuia o soră a tatălui meu la care mergeam foarte des și de fiecare dată
intram în cetate. Am fost învățată să respect orice urmă de zid, sau piatră din fostul castru roman, acesta arătându-ne originea poporului român. Cred și acum că Cetatea Potaissa a fost o construcție sacră.
Acum voi plonja direct în realitatea Salinei Turda, care până nu demult părea un mit.
Totul era învăluit în legendă și mister pe vremea copilăriei mele. Se spunea că unele camere comunicau cu subsolul catedralei ortodoxe din centrul orașului. Salina se află în afara orașului pe „Valea Durgăului” la distanța de 4-5 Km. de catedrală. Tot misterul a dispărut după anul 1991 când au început documentațiile, studiile și proiectele care preconizau amenajarea unui obiectiv turistic balnear la Salina Turda.
Sarea se considera un zăcământ de preț de pe vremea romanilor. Chiar s-a dovedit că plata „salariilor” soldaților din Legiunea romană se făcea utilizându-se sarea. Se aprecia munca în anumite cantități de sare. În Transilvania sub imperiu, mai târziu, sarea bulgări era măsură ca un etalon de plată. Cercetătorii spun că se utiliza ca plată (exemplu) 48-52 kg.sare pentru a fi măsură în tranzacții comerciale internaționale. Deci, sarea era foarte importantă pentru Imperiul Austriac, spunându-se că
„ sarea poate înlocui cu ușurință renumitul aur al acestei țări.” Zăcămintele de sare din Bazinul Transilvaniei sunt de vârstă terțiară. La Turda, orașul meu natal, prezența sării e dispusă foarte aproape de suprafață, se află chiar în aflorismente în zona lacurilor sărate, ceea ce a permis exploatarea încă din perioada preromană.
Potaissa nu dispare după retragerea aureliană, ci dimpotrivă orașul continuă să existe și să se dezvolte, astfelt că în anul 1075 prin cel mai vechi document cunoscut emis de cancelaria maghiară cu referire la Transilvania, este amintită existența unei cetăți: … la cetatea ce se cheamă Turda… în locul ce se cheamă în ungurește Aranyas, iar în latinește Aureus”. Documentul atestă înființarea „unei vămi a sării cu rang de cetate”…Începând din a doua jumătate a secolului al 17-lea, Mina de sare de la Durgău –Turda intră sub adminustrația austriacă sub care în secolul al 17-19 au fost deschise cinci ocne subterane și anume: Mina Terezia, Mina Cojocna( localitate lângă Cluj), Mina Rudolf. Mina Anton( de Padova) și Mina Ghizela. Primele tri mine au avut forma de clopot, iar ultimele două erau trapezoidale. Aceste forme au adus mai târziu și acum un plus de fascinație în aranjarea ca muzee cu lumini tubulare orizontale și verticale pe pereții de sare. Timpul a păstrat frumusețea zăcămintelor de sare depuse, astfel că după amenajarea ca obiectiv turistic și de tratament, salina s-a transformat într-un decor de basm. Vă rog să mă credeți! Printre roți de sare cu spițe, printre candelabre din sare, sau „navigând” într-o barcă pe apă sărată, te poți crede într-o scenă de film.
În anul 1992, aprilie s-a deschis, în sector privat pentru public, Salina Veche Turda. În anul 2005 s-a lansat un program de reabilitare a salinei.
Încep călătoria mea fantastică spre pântecul pământului. Cobor cu liftul nou, modern. Stau confortabil și urmăresc liftul vechi, din vremuri îndepărtate, care funcționează bine, dar demonstrativ.
Am coborât spre destinația stabilită într-un ținut de legendă. Mă aflam în galeria Frantz Josef, care avea și balcon. Fac primii pași din această poveste. Observ date despre temperatură și umiditate înscrise: 12 grade C. și 7-8 % de umiditate în aer. La 86 metri adâncime se află sala ecourilor. Suntem îndemnați să ne strigăm numele. O facem, Ecoul ne răspunde. Observăm o nișă în perete, ne apropiem. Este un altar cu două icoane cu chip de sare. Era locul de rugăciune al minerilor, care coborau mai jos pentru exploatarea sării. Acum totul este amenajat ca un staționar pentru tratament a mai multor boli. Există acolo, acum și un loc de joacă pentru copii. Ni se spune că dacă am fi dorit să mai coborâm în fosta mină, ar fi trebuit să călcăm cu grijă pe 172 de trepte.
În mina Rudolf am văzut atârnînd din tavan adevărate stalactite de sare comparabile cu minunate candelabre, dar de sare. Se află în această salină amenajate: 6 piste de minugolf, 2 piste de mini bawling, o pistă de sport, 4 mese de tenis și 2 mese de biliard. O adevărată stațiune de odihnă și tratament în aerul sărat. Nu-mi venea să cred că mă aflam în interiorul pământului unde totul era construit din sare. Stăteam pe o bancă din lemn și priveam lacul din miljocul camerei de sare, adică luciul apei sărate pe care pluteau două bărci. Totul se poate vizita, în sensul apropierii de amenajările făcute, cu ajutorul unor podețe romantice. Salina are multe încăperi de sare, nu e doar o groapă în pământ. Este chiar o comoară de privit și de relaxare. Totul pare o poveste fascinantă. E de fapt istorie adevărată și realitate de legendă, care fac din orașul meu Turda, un loc minunat de vizitat.
Dar, am un regret în suflet, din industria orașului cu 7 fabrici și 5 bariere în zona insutrială, cu foarte mulți salariați, a rămas doar amintirea și minunata Salină Durgău. Aceasta reînvie trecutul îndepărtat prin atracțiile de factură modernă. În anul 2010 s-a deschis inima muntelui de sare, vechi de milioane de ani, într-o altfel de formă de privatizare decât a fost în trecut.
Azi, Salina Turda este cea mai frumoasă locație subterană din lume, așa cum a catalogat-o „Business insider”. De asemenea, Salina Turda se află printre cele mai spectaculoase 22 de locuri de vizitat din lume. S-a deschis după 42 de ani de somn sub pământ ( 1950-1992), timp în care a fost depozit de brânzeturi și chiar adăpost antiaerian.
Sunt mândră de orașul meu, îi duc mereu dorul, dar, iubesc și Brașovul, care m-a adoptat de peste 50 de ani.
*) Bărbulescu Mihai, Potaissa. Studiu monografic, Turda,1999.