filipescuToamna

Emoționante manifestări ale unui anotimp care mângăie infinitul neatului
Printr-un amalgan de broderii misterioase încastrate una într-alta
Purtător de iluzii peste suflete- ferestre deschise
unde pătrunde vântul speranțelor dând la o parte perdelele încercărilor și lipsa bucuriilor neîndeplinite.
 
Anotimpul persuasiunii, strânge în sine
taina și durerea, spaima și admirația înfățișării sale,
își poartă numele cu orgoliu, Toamnă...  
Un bărbat cu forța de-a stăpâni gesturile exterioare
Capabil să  învăluie realitatea cu sensurile posibilităților pentru a-l înțelege, a-l accepta.


 
Numele lui l-am rotit pe buze  ca pe un scenariu scris..., deja...
dar misterul Toamnei era amplificat de personalitate
Ce poate fi mai revelator decât brațele lui colorate  de-a lungul anilor indefiniți,
oricât de iluzoriu ar fi- El, este o credință de echilibru în beția roșie a vinului din cupele oarbe ale minților.
 

Simbol veritabil al visurilor îmbătrânite înainte de vreme
Capabil de schimbări atunci, când naivitatea a căzut între hotarele neorealismului,
când liniștea a botezat cuvintele și fiecare gest e văzut drept o schimbare a tiparelor murdare de vechi și obligat
Toamna se dezvăluie cu originalitate într-o lume populată de necunoscut.
 

Incursiune

 În fiecare pas a tălpilor singurătatea lăsa pe urme o dezordine de nedescris
își făcuse un loc secret  în pupile prin care rotea mecanismul zilelor
Tăcerea ei mată nu înceta să existe în mine,
 iar dincolo de ea,  respirația aburind în aer
 părea ceață pâcloasă cu miros de toamnă dulce și trist.
 
Printr-un val umed apăreau contururile tale simultan intim și străin
chipul colțuros, părul scurt ca o baltă tremurătoare de catran,
brațele curbe atârnate spre pămănt...
În  acea tăcere desăvârșită vocea ta răsuna atât de familiar,
într-o totală confuzie de sentimente, apoi într-o continuă schimbare.
 
Fă din iubirea mea o iubire posibilă din pulbere de regrete
Ruga  devenise  fără importanță înainte de a  ajunge la tine,
se estompase  înlăuntrul unui răstimp al sensului contrar...
Concretizat de tăcerea care plesnea ca un elastic
peste gândire, mai precis între ea și mine.
 
O fabulă idilică și incertă unde închipuirea neîngrădită
ne fereca  într-un text scris cu cuvinte complementare
care se lungeau fără a lua formă unul în celălalt
verbalizând alternanța temporală sub urmele tălpilor
amirosind a toamnă, a singurătate.


Uitarea

În singurătatea flămândă mă răsucesc între tot și nimic
Nu știu care parte din mine îmi aparține și care a rămas la tine
și totuși exist,  îmbrac un trup viu spălat de ploi în zori,
încălzit de amieze fără cea mai mică dorință de a le stăpâni,
apoi... nopțile se transformă în șerpi otrăvitori.
 
În opacitatea zilelor respirul îmi este un lup fugar
prin cel mai adânc infern omenesc și carnivor
Sufletul diform de artrita neputinței, protestă într-un compendiu de gesturi
precum mii de fluturi tremurători
orgoliul ferit se pedepște cu uitarea în răsărit.
 
Mă amăgesc cu apariții paradisiace invocate de minte,
în care nenumărate fugi ale gândului alcătuiesc un dialog cu tine până la plinitatea irealității...
Naiva autoamăgire precum prespicacea vulturilor distingea vocea ta  laolaltă cu mierea și otrăvurile
Înnebunită s-o salvez  zgârâiam spaima să nu o pierd, oriunde...
 
M-am îndrăgostit cu ochii și urechile inimii, cea care creează frumusețe
Cuprinși de miopie și surzenie nu văzusem, nu ascultasem
tulburătoarea mărturisire care a conținut în sine tragedia temerilor iubirii
M-ai respins ca pe un corp străin,  învinețindu-mă cu tăceri viclene
Acum, iubirea mea este  un nufăr alb uitat pe oglinda enigmă a vieții.